Ah! Primăvara asta! Noi, copiii, o aşteptam nerăbdători şi plini de pofte de trufandale. Nu mai vorbesc despre mamele şi bunicile noastre, care se întreceau în a ne găti tot felul de mâncăruri din verzituri. E drept că o mare parte dintre noi nu ne prea înghesuiam la urzici, ştevie, leurdă şi pricăjitul de spanac abia răsărit şi înghesuit în cratiţe. Cam pe la mijlocul lunii mai eram deja ghiftuiţi cu verzituri, şi grădinile din curţile gospodarilor aveau rărite răsadurile de ceapă şi usturoi verde din care se făcuseră minunile de stufaturi de Paşti.

Tot atunci şi la şcoală, activitatea de dirigenţie şi orele de gospodărie le cam făceam în grădina şcolii unde trebuia să rărim legumele plantate în loturi lungi şi înguste, ca mormintele. Ne îmbrăcam "de scandal", cum zicea Doamna-de-Sport şi porneam organizat-grămadă pe portiţa de la grădina şcolii. Aici, înarmaţi cu săpăligi încercam să tăiem buruienile care năpădeau firavele fire de ceapă şi usturoi, plantate prea târziu faţă de cele din grădinile noastre, şi scoteam o parte dintre ele pentru ca acelea rămase să se poată dezvolta bine. Cele mai firave erau condamnate la moarte prin "halire", cum zicea unul dintre colegii mei, de către familia lui Baba Neta, omul de serviciu al şcolii. Ca un făcut, în această perioadă nimeni nu făcea escalada gardului ce despărţea şcoala de strada vecină, pentru că la nici cinci metri de gard, în grădină se aflau doi cireşi bătrâni, care făceau fructe tocmai acum în perioada lunii mai. Crede cineva că cei care studiau îndeaproape stadiul de dezvoltare a cireşelor din grădina şcolii nu aveau acasă cel puţin un cireş în curte? Nici vorbă! Toate curţile aveau câte un cireş, un cais, un nuc, trei-patru pruni, unul-doi duzi şi nelipsiţii salcâmi. În fiecare curte, cât de mică, erau un pom şi un salcâm. Aşa era obiceiul. Dar… erau cireşele de acasă mai gustoase şi mai atrăgătoar