Proiectul noului ”Ghid privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media” elaborat de CSM pune din nou sub lupă limitările pe care o autoritate reală, cea judecătorească, o poate impune unei puteri simbolice, cea a presei. Prima observație este că ghidul nu este un ghid ci un regulament, cu formulări stricte, care nu recomandă sau ghidează, ci poruncesc și dispun în 90% din articole. Falsul ghid pare să ignore existența încă din 2001 a Legii 544 a accesului la informația de interes public, care e destul de amănunțită și face inutile o serie de precauții. Fiindcă, de fapt, precauția rămâne nota dominantă a Ghidului, reflectând atitudinea defensivă și neîncrederea membrilor sistemului judiciar în mass-media. Procedura complicată a acreditărilor, obligația jurnalistului de a se prezenta mereu cu legitimația în mână îl transformă într-un suspect de serviciu, în vreme ce orice cetățean intră la un proces public în sala de judecată nelegitimat. Atent reglementate și având deasupra principii dragi tuturor ca transparență, interes public, informare corectă, coroborate cu drepturi fundamentale ca prezumția de nevinovăție, protecția vieții private etc., cele 14 pagini de reguli conțin și o dilemă mare, producătoare de insomnii: să se dea sau să nu se dea ziariștilor acces la dosarele proceselor aflate pe rolul instanței (fiindcă la cele aflate în faza de urmărire nici vorbă nu poate fi pentru a nu compromite probele și ancheta), să se admită eliberarea de fotocopii ale rechizitoriilor și sentințelor sau să se permită numai consultarea lor?

Ce s-a defectat în relația dintre Presă și Justiție, încât să se dorească revenirea la restricții pe care jurnaliștii le simțeau în anii ’90? O spune avocatul Florentin Țuca într-un articol caustic acuzând ”Înalta Curte a Presei” că își arogă nelegitim ”autoritatea de ultim cenzor şi oracol suprem” prin verdicte pe