A fost ales, în condiţii de noncombat al staff-ului adversarului şi de implicare a străinătăţii, pe fondul jignirilor strigate la televizor şi al ameninţărilor proferate pe unde apuca. Şi reales, într-un scrutin dominat de fraudă, în sunetul manelelor. Şi-a aservit justiţia şi serviciile secrete. Le-a utilizat cinic şi eficient de câte ori i-au făcut trebuinţă. Şi a urlat continuu că oamenii răi le minează independenţa. Şi-a cumpărat en gros, pe bani de la stat, presă şi intelectuali de casă; pentru folosinţă proprie. Ce n-a fost de vânzare a falimentat sau a marginalizat. Are nevoie să-i fie cântate şi scrise calităţile. Vrea să intre-n cartea de istorie. Scopul scuză mijloacele.
A folosit oameni pentru scopurile-i meschine şi i-a aruncat la coşul de gunoi ca pe batistele de unică folosinţă. Pe cei mai mulţi, i-a procopsit cu tinichele de coadă, să nu plictisească în timpul marginalizării. Şi-a înfipt fata-n Parlamentul European, clica de politruci cu curu-n toate funcţiile importante şi cu botu-n toate ţuţuroaiele cu bani. În paralel, a urlat că-i un val de clientelism, nepotism şi corupţie-n republică. Deşi-i cam şui şi are o imagine de antipolitician, e charismatic. Sau poate tocmai d-aia. Vorbeşte bine, la obiect, pe înţelesul vulgului. Îi spune răspicat ce vrea să audă. Magnetizează până la isterie un anume tip de audienţă. Fanii lui sceleraţi ar sări-n foc pentru el. Fiindcă, deşi conduce ţara cu mână de fier de mai bine de şapte ani, dă impresia cu talent că-i liderul opoziţiei. Identifică la minut vinovaţi pentru orice, întotdeauna alţii, nu el, şi-i transformă-n ţinte publice. Are succes natural la publicul pentru care pasta de dinţi se pune pe clanţă, săpunul e lux, iar şcoala inutilitate. Pentru că are oricând replică. Şi e ferm. Dă impresia tătucului pe care-l aşteaptă poporul suveran. L-au trimis comuniştii, cu avizul securiştilor, la Anvers,