Opinia publică e inflamată. Dacă deprecierea leului a ajuns la un „maxim istoric“, cum se repetă cu insistenţă, unde se vor duce preţurile interne? Întrebarea a devenit laitmotivul acestor zile, deşi inflaţia n-a fost niciodată mai calmă ca acum. Iar leul se depreciază încet.
Să judecăm. De 21 de ani, de când avem piaţă valutară, am auzit de mii de ori sintagma „maxim istoric“. În februarie 1991, schimbam 200 de lei (vechi) pentru un dolar. Foarte repede însă, din cauze interne şi externe, a pornit sarabanda deprecierilor. Pierderile „istorice“ ale monedei noastre, faţă de dolar, nu le măsuram ca acum cu o jumătate de procent, ci cu mai multe mii de procente.
Începând din 2003, referinţa pe piaţa noastră valutară a devenit moneda unică europeană. Atunci, cumpăram 1 euro cu 30.000 de lei. Maximul acelui timp a fost de 39.310 lei pentru 1 euro la 3 ianuarie 2005. Sau de 3,9310 în lei noi. Dar timpul istoric era deja ceva mai prietenos cu noi. Din 2000, treptat, inflaţia se transformase în dezinflaţie. Creşterea economică luase avânt. Aşa că a încetinit şi deprecierea leului. Apoi, pragurile cursului de schimb s-au mutat de la 3,9 la 3,6, de-a lungul anului 2005, de la 3,6 la 3,3 în 2006 şi de la 3,3 la 3,1 până în iulie 2007. Cea mai bună performanţă a fost atinsă la 2 iulie 2007: 1 euro = 3,1112 lei. Ghinion însă: după numai câteva zile a explodat balonul pieţei ipotecilor din Statele Unite. Nori grei, prevestitori de criză economică, s-au adunat deasupra lumii. Şi totuşi, rezistenţa pieţei noastre valutare a fost remarcabilă. Deşi reluarea cursului inflaţionist şi veştile rele venite din America şi din Zona Euro au schimbat tendinţa de mişcare a leului, la pragul de depreciere din 3 ianuarie 2005, de 3,9 lei pentru un euro, s-a revenit tocmai în decembrie 2008. După exact patru ani. În cei doi ani de recesiune, 2009 şi 2010, leul a trecut doar peste do
