Mai sunt, la această oră, încă zece filme de văzut în competiţie, deci ar fi prematur şi nedrept să spun, de acum, că ediţia 2012 nu e dintre cele mai spectaculoase. Deşi, până în prezent, aşa pare. În afară de Haneke, de Mungiu şi de Wes Anderson, selecţia a fost, până acum, de o derutantă banalitate. Atunci când vezi un film oarecare, dar făcut de un cineast premiat, şi el, cu Palme d’or, cum e Kiarostami, de pildă, nu poţi să nu remarci că soluţia de a aduna în competiţie mai degrabă nume grele, decât filme grele, nu conduce neapărat la o selecţie interesantă.
Oricât ai detesta intervenţia, în artă, a altui criteriu decât a celui artistic (raţionamente de tipul: să selectăm neapărat un film numai pentru că "e făcut de un tânăr" sau "e făcut de o femeie", sau "vine din Africa"), pare totuşi greu de crezut că, din tot ce oferă cinematograful mondial la această oră, nu s-a găsit chiar nici un film de debut care să merite să fie lansat în vitrina Cannesului sau chiar nici un film făcut de o regizoare, în schimb s-a găsit un loc pentru un film egiptean de mâna a şaptea, numai pentru că se leagă de zorii unei lumi noi… Compromis să fie, dacă o cer interesele festivalului, dar s-o ştim şi noi! Apoi, între filmele unei ediţii, se produce un fel de chimie subterană, ca şi când acele filme îşi răspund şi se completează reciproc, ca să ofere, împreună, un sens, o imagine, o propunere de diagnostic, despre o lume şi despre un moment istoric.
Ceea ce nu s-a întâmplat până acum; selecţia pare eclectică, filmele – aşezate cu furca. Este incredibil cum, într-un moment de criză, când "pământul se cutremură" şi când în lume se întâmplă atâtea lucruri importante, cinema-ul să pară lipsit de mari ambiţii, în afară de ambiţia de a spune câte o "povestioară".
"POVEŞTILE SCHIMBĂ LUMEA", citeşti, mare, pe un afiş al festivalului. Adevărul e că lumea a avut, de mii de