Poate exista o mai mare bucurie decat succesul unui prieten apropiat? Este ceea ce simt acum, afland despre noul premiu primit de Mircea Cartarescu. Am citit ieri, in “The New Republic” o recenzie de Michael Scammell, biograful lui Soljenitin si Koestler, la recent publicata biografie a lui Iosif Brodsky (1940-1996), marele poet rus, arestat si judecat pentru “parazitism” in 1964, fortat sa emigreze in Statele Unite, laureat al Nobelului pentru literatura. Nu sunt critic literar, dar sunt indragostit de literatura. Inca inainte plecarea mea din tara, in 1981, citisem poeme de Mircea Cartarescu. Nu aveam nicio indoiala ca era vorba de un talent clocotitor (lucru notat nu doar de un N. Manolescu, sustinatorul sau neclintit, ci si de jandarmii culturali ai vremii gen Eugen Barbu, care s-au napustit cu atacurile lor imunde asupra tanarului poet). Am citit apoi “Visul”, “Levantul”, volumele din “Jurnal” si cate altele. Reflectiile lui Mircea despre Orwell sunt de o subtilitate si de o profunzime cu totul remarcabile.
In 1994 mi-a daruit “Poeme de amor” (Cartea Romaneasca, 1983), scriindu-mi in dedicatie ca era “penultimul exemplar, pastrat ca ochii din cap pentru cel mai drag prieten”. Ii indemn pe detractorii mai vechi si mai noi ai scriitorului sa citeasca randurile de sustinere de pe coperta a patra semnate de Zoe Dumitrescu-Busulenga. Iata finalul poemului “Autoportret intr-o flacara de bricheta”: “Sunt un surub de lacrimi siroitoare, un buchet de vicii si pulsiuni/un cimp pe care inima mea inainteaza in cirje” (transcriu exact grafia din volum). Da, se putea scrie si astfel, chiar se scria, in acele vremuri. Dar, daca o faceai, nu ajungeai in conducerea UTC a Uniunii Scriitorilor ori patron de cenaclu “Flacara al tineretului revolutionar”. Nu ca, Doamne fereste, Mircea si-ar fi dorit asemenea lucruri…
Ma leaga de Mircea o prietenie fraterna, probata, c