Scriitorul Norman Manea (76 de ani) descrie marile provocări ale unei vieţi marcate de un continuu exil.

Norman Manea zâmbeşte cald şi primitor. E, întrucâtva, mulţumit. Vine destul de rar în România, dar, atunci când vine, e asaltat de prieteni, de ziarişti, de televiziuni. De-aţi şti ce forfotă e în hotelul care-l găzduieşte, căci sunt multe întrebări nerostite aici, sunt multe nedumeriri şi fiecare ar vrea să stea la poveşti şi să-l descoasă pe scriitor, să ştie mai mult decât stă scris între copertele cărţilor sale. „Am venit pentru huligan", spune o cunoscută doamnă, angajată în jurnalismul cultural autohton („Întoarcerea huliganului" este titlul unuia dintre volumele lui Norman Manea). Iar „huliganul" o primeşte şi zâmbeşte receptiv pentru o fotografie neanunţată. Azi, Norman Manea este ospitalier într-o ţară care l-a condamnat, demult, să uite acest cuvânt firesc: „acasă".

„Weekend Adevărul": Familia dumneavoastră a fost deportată în Transnistria în 1941, când aveaţi doar 5 ani. Cum percepe un copil această ruptură, acest exil?

Norman Manea: E forţat să realizeze, pentru că e şocat. E scos dintr-un mediu protector, familiar - în cazul meu, extrem de afectuos - şi plonjează brusc într-o oroare, în braţele zmeului din basme. E năuc, nu înţelege exact de ce şi cum. Îşi dă seama că, în vagonul acela de vite, unde e îngrămădit, toţi sunt evrei. Unii şi vorbesc o altă limbă. Primul meu contact cu limba idiş a fost în lagăr, pentru că la mine în casă se vorbea româneşte. Dintr-o dată, m-am trezit într-un alt univers. N-am realizat că e doctrina nazistă, ce ştiam eu atunci!? Dar am realizat că am fost aruncat în beznă. Acţionau instinctele, nu conştiinţa. Acţionau frica, foamea, frigul. Deşi părinţii au făcut totul ca să supravieţuiesc şi să nu mă afecteze, am realizat dezrădăcinarea.

Prima despărţire: doica Maria, creştina. @N_