Gardienii austerităţii din Europa lovesc din nou. Discursul lor sună cam aşa: Când nişte economişti vorbesc despre panică şi crizele de încredere, se referă la ei. Fondurile de salvare şi obligaţiunile zonei euro erau o invitaţie la puţină moralitate. Soluţia la problemele vechiului continent nu a fost risipirea banilor. Problema Europei este una veche: prea multe cheltuieli. Acum, că tehnocraţii au înlocuit populiştii în rândul membrilor mediteraneeni din zona euro, austeritatea fiscală susţinută ne va scoate din probleme.
Sună bine, nu-i aşa? Asta dacă ar fi adevărat.
Ca să vedeţi cât este de înşelător acest discurs, imaginaţi-vă Europa zilelor noastre fără împrumuturile ieftine pe trei ani ale băncilor comerciale de pe continent de la Banca Centrală Europeană. Nu e nevoie să fii un Keynes ca să presupui că riscul de ţară al statelor din sudul Europei ar fi rămas uriaş, iar discuţiile despre intrarea în faliment ar fi fost auzite peste tot.
O intervenţie masivă a băncii centrale era necesară, pentru că o criză de încredere a cuprins o mare parte din zona euro, cu obligaţiunile guvernamentale şi băncile care se aflau la capătul puterilor, în urma unui atac speculativ.
Această logică este miezul macroeconomiei moderne, mai precis al modului de gândire pe care liderii europeni l-au ignorat pe riscul lor. O ţară cu o datorie publică mare (să spunem mai mult de 50% din PIB) este în siguranţă dacă toată lumea crede că datoria va fi acoperită; rata dobânzii rămâne scăzută, iar ţara o poate achita, în linia aşteptărilor care se împlinesc de la sine.
Dar totul se schimbă dacă pieţele încep să se îndoiască de faptul că datoria va fi plătită; atunci, rata dobânzii cerute de investitori poate creşte atât de mult, încât ţara nu poate plăti. Urmează falimentul din cauza panicii vicioase provocate de lipsa de încredrere.
Dacă piaţa de obligaţiun
