Spectrul discursului poetic al lui Radu Ulmeanu e unul amplu. Spirit rebel, „fiind cu toate-n veac nepotrivit”, d-sa încearcă a-şi măsura forţele cu temele „grele” ale poeziei, aşa cum un sportiv ar mînui halterele.
Nu se opreşte la o singură atitudine, nu e monocord, trecînd pasional printr-o gamă largă de reacţii, printr-o diversitate de tonalităţi, de la invocaţia sau imprecaţia patetică la dantelăria unor declaraţii galante. Nu acceptă a se limita printr-o poetică ce i-ar trăda temperamentul tumultuos ori măcar dificil. La antipodul barzilor ce-şi trasează graniţe stricte de inspiraţie, se livrează unei perspective sans rivages: „Mîinile ni se acordă în aer cu sunetul grav/ ce acoperă lumea” (Acum). Nesăţios de toate cele ce sînt ori ar putea fi, îşi mărturiseşte, transportat, „o stare atît de adîncă de har,/o stare atît de adîncă de pierdere de sine,/ de contopire cu toate posibilităţile,/ cu toate promisiunile” (Precum feţele triple). Deşi o asemenea frenetică deschidere nu e mai niciodată extatică (extazul pentru acest autor pare un simplu accident moral), ci tensionată de intuirea marginilor fatidice ale existenţei, care, în ultimă instanţă, sînt materia şi transcendenţa. Revolta poetului împotriva unor neajunsuri de parcurs biografic vădeşte o rădăcină metafizică, sintetizată în simplitatea dramatică a unei constatări: „Este atît pămînt amestecat cu cer/ şi liniştea se macină-n cuvinte,/ profetul e cu mintea la sfîrşitul lumii” (Toată ziua). Indicam şi cu alt prilej o primejdie care-i paşte pe unii poeţi contemporani ce pătrund ca-ntr-o capcană în zona neagră, fără nicio nuanţă, a unei deznădeji mai curînd conceptuale decît sensibilizate, mai curînd speculative decît emoţionale. Viziunea monocoloră a tenebrelor riscă la ora actuală a se înfăţişa drept o făcătură. Mult mai favorabilă poeziei e plierea pe fireasca oscilaţie între extreme, pe o
