Episodul ”Adresei Grăjdan” a adus în prim-plan dosarele fostului premier, intrate pe nedrept într-un con de umbră. Episodul, alături de dosarul ”Trofeul Calității” demonstrează dificultatea luptei anticorupție; și mai demonstrează miza majoră a deciziei definitive pe care ÎCCJ o va da în acest dosar. 1. Martori fără mărturii
Să vorbim pentru început de alt dosar al fostului premier, cel numit ”Mătușa Tamara”. Dl Năstase e acuzat că l-a numit șef la Oficiul pentru spălarea banilor pe Ioan Melinescu, în schimbul promisiunii că-l va scăpa de un dosar de acolo. Dosarul cerceta tranzacții dubioase făcute de apropiați ai premierului, inclusiv soția sa, iar angajații ONPCSB ar fi vrut să-l trimită mai departe procurorilor. Decizia judecătorilor primei instanțe a fost de achitare, și îmi pare una cu temei. Cazul se baza aproape complet pe o mărturie, cea a lui Genică Boierică, inculpat în alt dosar. Or, afirmațiile făcute de dl Boerică n-au putut fi coroborate cu altele. Din contră, ceilalți martori au negat categoric elementele dosarului. Nu pot spune dacă declarațiile acestora sunt adevărate sau nu – martorii de la ONPCSB n-au lămurit misterul dispariției dosarului respectiv, de exemplu. Însă în lipsa lor, procurorii nu au putut dovedi ilegalitatea și cazul lor s-a prăbușit.
În dosarul ”Trofeul Calității” s-a petrecut ceva similar. Martorii care l-ar fi putut eventual incrimina pe fostul premier sunt la rândul lor inculpați în același dosar. Iar ei au refuzat să declare ceva care să-l implice pe dl Năstase. De fapt, au refuzat să depună orice fel de mărturie. 2. Acuzatori fără acuzare
De ce se întâmplă asta? De ce în cazurile de mare corupție procurorilor le e atât de greu să obțină mărturii pentru acuzații? Sunt două motive. Probabil că ați văzut prin filme exemple de înțelegeri de următorul gen : procurorii renunță la (unele) capete de acuzare, iar i
