Mai erau zilele acelea hieratice, prin miraculosul care se desfăta în ele, zilele în care, profitând de vacanţe, luam drumul Borlesei, satul natal al tatălui meu. Sângele meu este strident mirositor. Pute a viaţă călită, pute a iarbă şi munte, a lup ce urlă pe acoperişul căsoiului, dar pute şi a ţigănie, a coapsă neagră şi fierbinte de femeie. Căci, din ce am aflat de la unul sau altul, mă trag dintr-un neam corcit, în care boierimea şi ţigănimea sunt contopite în persoana bunicului meu. Am fost moroşeni la origine, după cum numele originar a fost şi el Moroşan, ulterior schimbat în Mureşan, din motiv de insidioasă domnie. Gena aceasta munteană s-a dovedit, în timp, foarte necreativă şi foarte puţin romantică, sentimental vorbind. Mai degrabă ambiţioasă şi, probabil din acest motiv, foarte norocoasă. Muncitoare şi, în acelaşi timp, genetic înzestrată cu daruri senzuale. Libidinoasă, ca să fiu mai exact. Am copilărit, aşadar, într-un sat unde nu se auzise de C.A.P., iar dacă autorităţile comuniste ar fi venit să îl impună, probabil că vornicelul ar fi fost decapitat în chiar ziua sosirii. Cu o coasă, evident. Am crescut printre picioarele a două bivoliţe (Bumba şi Luşca), am dormit într-un pat care în loc de saltea avea paie, într-o cameră în care bunicul, rămas niţel surd din pricina unei explozii din timpul războiului, asculta radio Europa liberă cu volumul dat la maxim. Dar am crescut într-o teribilă şi fascinantă atmosferă, cu bunica la picioarele mele, rostind domol poveşti uluitoare, cu zmei ciudaţi, cu femei de o frumuseţe stranie, cu fel de fel de copaci vii, cu vorbe împrumutate de la un Dumnezeu ţăran, drept, însă cam dur. În fiecare vară urcam muntele din spatele casei alături de cei doi verişori ai mei în compania bivoliţelor. Stăteam, apoi, cât era ziua de lungă la păscut, privind în linişte dealurile de vizavi, jucându-ne de-a oraşul, transformând b