Întîia oară am plagiat, la scară mică, ce-i drept, în şcoala primară. Nu mai ştiu exact prin ce clasă eram, dar învăţătoarea ne-a dat temă să scriem o compunere în care să folosim „expresii frumoase“. Acestea din urmă erau de găsit în poezii ori în alte creaţii literare. Citeam, selectam ce ni se părea nouă că ar putea intra în categoria „expresii frumoase“, pentru ca apoi să utilizăm respectivele construcţii lingvistice în propria noastră compunere, despre venirea toamnei, a iernii sau mai ştiu eu a cui. Probabil că există o logică pedagogică de dezvoltare a creativităţii în spatele unui exerciţiu de acest tip: în acelaşi timp însă, e totuşi un soi de plagiat. Recunosc, nu mai ţin minte dacă în cadrul respectivelor compuneri eram obligaţi să punem „expresiile frumoase“ selectate de noi între ghilimele. Acesta a fost, oricum, doar începutul. Din gimnaziu încolo, m-am specializat încet-încet în plagiat şi acelaşi lucru l-au făcut aproape toţi colegii mei. Existau, desigur, diferenţieri, mai ales în liceu: unii, foarte puţini, nu plagiau nimic, alţii plagiau doar la anumite materii. În clasele cinci-opt, la orele de literatură română, profesoara ne dicta comentarii, noi le scriam conştiincios pe caiet. Cînd eram examinaţi, oral sau în scris, ideea de bază era să reproducem ce ni se dictase. Mai existau şi materiale auxiliare, precum faimoasele „cărţi de comentarii“, prezente atît la nivelul gimnaziului, cît şi al liceului. Exista, aşadar, şi soluţia de a reproduce ce scria acolo, ceea ce îţi asigura o notă decentă. Profesoara de română din liceu ne încuraja să gîndim singuri, să citim şi critică literară autentică şi să nu reproducem cuvînt cu cuvînt ce scria prin astfel de cărţi, în esenţă mediocre; totuşi, dacă alegeai varianta „învăţatului după cărţile de comentarii“, cred că luai în cel mai rău caz un 7 sau un 8 şi oricum ştiai că nu ai de ce să te stresezi în