- O să mă urmărească multă vreme imaginea sicriului cu cei doi morţi; mama şi copilul nou-născut... De ce voi, scriitorii, nu evocaţi asemenea momente şi în cărţile voastre de ficţiune, care sunt de obicei un fel de jocuri literare studenţeşti sau descrieri maniacale ale mizeriei, fără nimic emoţionant? Din situaţii, scene şi întâmplări pline de dramatism selectate din realitate de sensibilitatea voastră educată aţi face, în sfârşit, o mare literatură. Dar nu, nu! Să nu alunecăm într-o discuţie pe teme literare!

Ne vom întoarce la anii copilăriei tale, dar înainte de asta aş vrea să-mi spui dacă mai ştii şi astăzi să construieşti căsuţe pentru păsări, să mânuieşti toporul şi ciocanul, să călăreşti?

- Poate că îţi place povestea mea tocmai pentru că nu mi-am propus să-mi amintesc ceva anume. M-am lăsat condusă de întrebare, dar vezi, aveam nevoie de o întrebare, de o curiozitate a cuiva, mă raportam la cititorul din tine, nu la critic.

Imaginez un exerciţiu de luciditate al autorului: să-ţi spun că mai ştiu, ai crede că sunt băieţoasă şi mi-ar scădea, poate, prestigiul feminităţii, să-ţi spun că nu mai ştiu, s-ar putea să-ţi pară rău că m-am pierdut în fuste şi rochii. E un joc, desigur, ce fac acum, îţi voi spune adevărul. Aceste "abilităţi" dobândite în copilărie nu se uită, aş face o căsuţă a păsărelelor, dar cu mintea de atunci, nu foarte finisată şi cu multe găurele.

Pe vremuri, pe când o construiam, mă gândeam la ce văzusem prin cărţi, şi adaptam planul la păsărelele mele, ele trebuiau să fie mai jucăuşe, să aibă parte de intrări secrete. Ajunsesem să şi mănânc în copac. Dealtfel, urcatul zilnic în copaci făcea parte din activităţile mele băieţeşti. Îmi plăceau arborii bătrâni, cu multe ramuri, stejarii, mai ales. Vara şi toamna, bineînţeles, căutam pomii fructiferi, care mă şi răsplăteau pentru efortul meu.

Mânuiesc ciocanul adesea