Liderii politici nu inventează noi strategii naţionale atunci când preiau puterea. Ei adaptează strategia naţională la necesităţile momentului, având în vedere interesul naţional.

De aceea, discuţia din 15 mai dintre noul preşedinte al Franţei, Francois Hollande şi cancelarul german Angela Merkel, deşi dominată de tema crizei la nivelul UE, a fost sub influenţa unui element central al strategiei naţionale franceze: lupta perpetuă pentru un rol dominant la nivel european într-un moment în care Germania se află în ascensiune. Strategia naţională a Franţei a fost modelată de două evenimente importante: înfrângerea lui Napoleon în 1815, care a echivalat cu emergenţa unei noi puteri navale şi imperiale, Marea Britanie, şi capitularea Franţei în 1871, după războiul franco-prusac, care a avut drept urmare unificarea Germaniei. Din acel moment, problema strategică a Franţei va fi existenţa unui stat puternic la graniţa de est.

În consecinţă, francezii s-au aliat cu britanicii şi cu ruşii. Problema strategică a Parisului a fost evidenţiată în cel de-Al Doilea Război Mondial când Franţa a trebuit să fie salvată de Aliaţi de sub ocupaţia Germaniei. După război, de Gaulle, deşi înţelegea ameninţarea so­vietică, a anticipat corect faptul că americanii nu vor ataca URSS în lupta convenţională decât atunci când europenii îi vor secătui de puteri pe sovietici. De aceea, de Gaule a considerat că Europa are nevoie de putere militară. Franţa a investit în dezvoltarea industriei de apărare, inclusiv în arma nucleară. Totuşi, de Gaulle a înţeles că nu e suficient - a susţinut integrarea economică şi dezvoltarea unei capacităţi de apărare la nivel european. Dar a fost împotriva oricărui element care ar fi îngrădit suveranitatea Franţei: nu a fost de acord cu structura organizatorică a NATO prin care un comandant al trupelor aliate - întotdeauna un american -