In zona euro se vorbeste tot mai mult despre nevoia de a insoti consolidarea fiscala cu masuri de stimulare a cresterii economice. Acest tandem de politici este vazut ca solutia pentru a preveni spirala fatidica a unei “debt deflation” in unele tari (Spania, Portugalia, Italia) –adica o povara accentuata a indatorarii publice si private prin scaderea veniturilor si a cotatiilor activelor (efect de de dezavutire). Spirala rea mentionata este de pus in relatie cu alta, nu mai putin periculoasa: impactul stagnarii/recesiunii economice asupra bilanturilor bancilor. In Europa, unde pietele bancare finanteaza peste 70% din nevoile firmelor, si unde bancile au considerat obligatiunile suverane drept cel mai bun colateral, exista o legatura ombilicala intre bilanturile lor si bonitatea statelor. De aici apare si greutatea in a disocia soarta bancilor de cea a bugetelor publice.

Masurile evocate la reuniunea informala recenta de la Bruxelles a Consiliului European privesc o majorare a capitalului Bancii Europene pentru Investitii (BEI), emisiuni de obligatiuni comune pe proiecte, o realocare de fonduri de coeziune. Emisiuni de euroobligatiuni (mutualizarea de datorii publice) sunt tema de mare disputa.

Sunt de facut observatii privind noua strategie din zona euro,  care priveste  Romania direct si indirect. O observatie de ordin conceptual distinge intre masuri pe latura cererii si altele ce privesc oferta. Acolo unde spatiul fiscal intern este foarte mic trebuie plusat pe latura ofertei, cu stimuli care sa amelioreze alocarea resurselor, functionarea pietelor; este ceea ce incearca guvernul Monti in Italia si cel al lui Rajoy in Spania. Si in Franta se intelege aceasta realitate (Phillipe Aghion, profesor la Harvard si consilier al lui Francois Hollande, a subliniat si el acest aspect). Stimularea ofertei prin alocarea mai buna a resurselor capata o semnificat