Auzim prea des „Toţi cei ce ne-au condus după comunism au fost incapabili sau hoţi, lipsiţi de patriotism şi de răspundere, urmărindu-şi propriile interese; totul în politică a fost minciună şi politica a dus ţara de râpă.”
Aceste afirmaţii sunt, mai înainte de a fi într-o anumită măsură adevărate, imaginea unei impotenţe şi dovada unei boli cumplite: nihilismul. Niciodată şi nimic nu s-a construit pe acest teren.
Se invocă ideea că istoria României a meritat sacrificii şi suferinţe pe care noi nu le mai merităm uitând pur şi simplu că suferinţa a existat tot timpul şi, desigur, nu numai la noi. Tot către nihilism şi impotenţă ne conduce afirmaţia că suntem ca o ţară colonială la discreţia unor noi puteri colonialiste precum sunt companiile multinaţionale care s-au instalat în România. Oare ce contează cu adevărat pentru cei, nu puţini, care îşi varsă năduful în acest fel?
Dacă nu există valori şi raţiuni obiective ci numai frustrări, dorinţe neîmplinite şi prejudecăţi despre ceea ce contează atunci de aici decurge logic că nu există nici adevărurile simple despre ce avem de făcut în viaţă. Suntem condamnaţi de nihilism. Nu se mai poate, pentru că e chiar toxic, să propui astăzi reluarea unor vechi activităţi economice în pierdere, industrie de dragul industriei, să preţuieşti „mari realizări” care măsurate în bani înseamnă de fapt mari pagube. Adică să risipeşti bani pe care trebuie să îi iei de undeva – desigur din munca altora – pentru a susţine activităţi neviabile.
Şi nu e doar atât. Mai putem accepta industrii nocive, devastatoare pentru oameni şi natură, aducătoare chiar de moarte (cum au fost foarte multe dintre cele legate, de exemplu, de minerit, metalurgie şi petro-chimie)? Cine mai acceptă să cumpere Dacia anilor '70 în locul celei de astăzi?
Cine mai acceptă să bea „nechezol” în loc de cafea? Cine mai acceptă să stea din no