… cu toate riscurile care decurg din simpla incercare de a vorbi despre prostie in ziua de azi. Stiu : prostia nu e PC. Prostului nu i se mai cade sa-i spui ca e prost. Ii spui, eventual, ca e foarte aproape de adevar. Asta ne-au invatat la primele cursuri de pedagogie in Statele Unite (am si diploma !) : prostul nu trebuie demoralizat. El te intreaba, fiind deja la colegiu, « cat fac unu si cu unu ? » Tu nu clipesti, desi simti deja cum ti se urca sangele la cap, ci zici calm : « Da’ tu ce crezi ? » Prostul zice « trei ! » si zambeste satisfacut. Tie ti se ridica sangele la cap, dar, avand o diploma pe tema asta, te multumesti sa zambesti intelegator : « Excelenta incercare, Gigel ! Ai fost foarte aproape. Unu si cu unu fac doi, iar doi, daca stam sa ne gandim bine, nu e foarte departe de trei.»
Exagerez, de buna seama, insa foarte putin.
Sa ne lamurim : Fata de prostul-prost am toata admiratia. In fata prostului-prost ma simt mic (oricum sunt), cum m-am simtit cand am citit « Despre soareci si oameni » sau « Flori pentru Algernon ». Eu ma screm si lor le vine. Prin clasa a XI-a am fost pedepsit de catre profesorul de fizica (dadea note de 1.25 sau 2.75 !) sa fac curat prin laborator cu un alt baiat. Baiatul era sarac cu duhul. La propriu. Si stia asta – mi-a spus-o, pe tonul unia care constata evidente : Afara ploua, eu sunt sarac cu duhul. Si, tot la propriu, atunci mi-a venit sa plang si m-am rusinat de mine si de numele meu – Fumurescu.
A lui era Imparatia Cerurilor – garantat. Eu trebuie sa ma lupt pentru ea.
Si ma lupt cum stiu eu mai bine – in cuvinte. In ziua de astazi, prostia se afiseaza pe toate gardurile, toate functiile, toate departamentele si toate forumurile. E agresiva, iti rade in nas, iti da flit, n-are compleze si nici dubii. E sigura de ea. E, cum ar zice americanul, self-confident. De ce ? Pentru ca ne-prostul are asa,
