Palmaresul oficial al Cannes-ului, anunţat duminică seara, va apărea în ediţia tipărită de mîine. La ora cînd scriu aceste rînduri, e sîmbătă, cea mai lungă zi a festivalului, în care, de dimineaţa pînă seara, în mai multe săli, se proiectează pe bandă rulantă toate filmele din competiţie. E şi ziua în care plouă cu tot felul de premii, date de tot felul de jurii, de comitete şi comiţii, dar care nu intră în palmaresul oficial al festivalului, şi nu se înmînează pe scenă, în seara de gală, ci într-un cadru mult mai sportiv (în picioare) şi mai neprotocolar (într-un du-te vino). De pildă, cei cîţiva (cinci) critici din juriul Fipresci de anul ăsta au premiat filmul ucraineanului Serghei Loznitsa, « În ceaţă », un film de război (despre un om care nu suportă să fie considerat, pe nedrept, un trădător, şi care preferă moartea) ; un film onorabil, dar care mi s-a părut sec, previzibil, fără nicio doză de noutate.

Pe lîngă competiţie, Cannes-ul mai are, se ştie, o mulţime de secţiuni paralele şi de proiecţii speciale. Intr-o astfel de proiecţie am văzut un film admirabil, de Fatih Akin, cunoscut regizor de origine turcă, născut la Hamburg, în 1973 (i-am văzut la Cannes, în 2007, « De cealaltă parte », iar la Veneţia, în 2009, « Soul Kitchen » - amîndouă premiate). Filmul proiectat acum în afara competiţiei nu e o ficţiune, ci un documentar, intitulat « Poluînd paradisul » . Paradisul e undeva în Turcia, într-un sat de munte, pe malul Mării Negre: Camburnu (se pronunţă «Ciamburnu»). Satul bunicilor lui Fatih Akin. Într-o vizită în acel loc minunat, cu o climă blîndă, cu portocali în floare, cu cîmpii verzi de ceai, tînărul « neamţ » află că guvernul preconizează să facă cea mai mare şi mai modernă staţie de epurare a gunoaielor. Ceea ce, în ciuda tuturor protestelor localnicilor, s-a şi întîmplat. Cale de cinci ani, Fatih Akin a filmat evoluţia lucrurilor. Iar