“Mânuţele pe umerii mei, coatele în interior, atenţie, acum intrăm!”. Păşim nesigur pe holul îngust al restaurantului, înlănţuiţi pe după umerii ospătarului Alex, câte doi clienţi de-o dată, în şir indian. Holul se face un labirint din ce în ce mai întunecat. Călcăm ca-n străchini. Încă trei paşi şi lumina piere de tot. “Gata, am sosit”. E ca şi cum aş umbla pe o podea moale din vată. Cum am ajuns, oare, aici? Căci ne aflăm toţi trei, eu, Alex şi clientul Irinel, în mijlocul beznei absolute. Nici o rază de lumină, nici o umbră măcar, nici un contur. Ciudat. E un întuneric de început de lume. Un fior îţi umblă pe şira spinării, parcă ţi se pune o gheară în gât şi brusc te iau căldurile. Zici că te-a înghiţit neantul. Parcă am fi singurii oameni pe planetă.

Dumnezeul în infraroşu al restaurantului

“Nu încercaţi să faceţi nici un pas decât dacă vă spun eu. S-ar putea să vă loviţi singuri de mese şi de scaune şi cam doare”, se aude vocea ospătarului. Să vrem, tot n-am avea cum să facem un pas. Groaza ne paralizează. Şi în toată bezna asta, ospătarul devine dintr-o dată Dumnezeul nostru: poate că am urla de frică dacă n-am simţi la pipăit umărul cald şi moale al lui Alex. El e singurul care vede în întunericul din sală; are un fel de ochelari în infraroşu şi umblă numai cu ei. Pe lumină e un tânăr zdravăn la trup; în beznă – un punct minuscul, roşu.

“Acum, dumneavoastră rămâneţi pe loc”, îi zice lui Irinel. Apoi îl simt cum se răsuceşte spre mine: “Haideţi să vă aşezăm pe scaun!”. Mă ia de mână ca pe copil mic… “Aici e scaunul, poftiţi!”. Hmm, de parcă l-aş vedea! Mă aşez pe pipăite şi îl ghicesc din vârful degetelor că e rotund, din piele. Oare ce culoare o fi? Pe Irinel l-a aşezat la masă mai departe, îi aud vocea de undeva, din dreapta. “Tu cum te simţi, nu ţi-e frică deloc?”. “Nu frică, poate o uşoară stinghereală, aşa”. “Mie parcă mi s-a făcut fri