"Mă aştept la demisia lui Traian Băsescu, aşa cum a fost cu Hosni Mubarak în Egipt. N-are cum să mai scape prea mult, acum doar trage de timp. Asta e singura cale în democraţii sau în semidictaturi, când te confrunţi cu proteste populare." Asta spunea Victor Ponta în luna ianuarie, entuziasmat că nemulţumirea unei bune părţi a societăţii faţă de lipsa de moralitate şi performanţă a întregii clase politice se spărgea numai în capul adversarilor.
Astăzi, liderul PSD are de ce să le fie recunoscător celor ce au înfruntat frigul pentru a-şi exprima revolta faţă de regimul portocaliu. A devenit premierul României mai ales datorită noului context politic creat de manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Dar cei ce au strigat până au răguşit "Jos Băsescu!" - cei sinceri, nu instigatorii plătiţi cu ziua de sponsorii USL - au motive să fie mulţumiţi de cel pe care l-au adus la putere?
Asta şi-au dorit activiştii societăţii civile de la "tânăra speranţă" ce le-a luat locul "marionetelor" Boc şi Ungureanu? Sunt schimbările pe bandă rulantă pe care le decid greii PSD şi PNL şi le execută Ponta semnul înnoirii politice pentru care au militat? Dispar văzând cu ochii corupţia şi neprofesionalismul de care îi acuzau pe cei din vechiul regim?
Cea mai mare temere a oamenilor lucizi care au ieşit în stradă după agresiunea preşedintelui asupra lui Raed Arafat este pe cale să devină realitate: promisiunea schimbării a fost o farsă de un cinism feroce. Pentru că aproape nimic din ce a făcut noul guvern de la instalarea sa încoace nu confirmă angajamentele asumate în zilele revoltelor din ianuarie: abandonarea complicităţilor dintre stat şi mafia politică, profesionalizarea administraţiei şi relansarea economică.
Mai mult decât atât, modul în care premierul şi-a folosit noua funcţie pentru a-l ajuta pe mentorul său, Adrian Năstase, să scape de condamnarea di
