Nefiind considerată o sărbătoare propriu-zisă în calendarul popular al românilor, prima marţi după Ispas are mai mult o încărcătură magică. Ţăranii îi spun “Marţi între tunuri” sau Tretunetul şi o ţin pentru a fi apăraţi de fulgere şi tunete. Pentru omul arhaic, fenomenele astro-meteorologice au avut o însemnătate uriaşă, iar explicaţiile date acestora au creat o întreagă mitologie, care continuă să fascineze şi să incite. Începând cu secolul al XVI-lea, pe teritoriul actual al României au circulat, majoritatea în manuscris, nenumărate texte divinatorii iar dintre acestea, Gromovnicul, prevestea viitorul în funcţie de luna, săptămâna şi momentul zilei, în care se producea tunetul. “De va tuna în zodia Geamăn, zioa, osteneală şi betejeală întru oameni însemnează. Grâul nu să va face, iar întru arapi, stricăciune. (...) Iar spre partea amiazăzei, iarnă rea şi tare şi multă şi în toate roadele, stricăciune”.

În Ţările Române au circulat şapte versiuni ale Gromovnicului, traduse din slavonă sau din greacă, cea mai răspândită fiind atribuită împăratului bizantin Heraclius (“Gromovnic al lui Iraclie împărat, carele au fost numărătoriu de stele”), al cărei text a fost copiat în anul 1703 de Costea Dascălul din Scheii Braşovului. Însă, cea mai veche variantă a Gromovnicului a fost copiată cu aproape 100 de ani în urmă (1636) de către popa Stanciu din Sărata Oltului (Scorei, jud. Sibiu), fragmente din acest manuscris păstrându-se la filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei Române.

Acest tip de prevestire a fost practicat din străvechime, fiind atestat la etrusci, la romani, la civilizaţiile precolumbiene, la vechii greci. Aceştia din urmă considerau tunetul vocea lui Zeus, motiv pentru care au dezvoltat o adevărată ştiinţă a prevestirii în funcţie de tunet, numită “vrontoscopie”, care a fost răspândită ulterior în întreg Bizanţul, ajungând până la vecinii sla