„Adevărul“ anunţat în subtitlul cărţii Moartea Ceauşeştilor nu e limpede ca apa şi nici lesne de definit. Catherine Du­ran­din (cunoscută publicului românesc ca istoric şi romancieră), în colaborare cu cer­cetătorul Guy Hoedts, se fereşte să ofere scenarii prefabricate, forţând – cum au făcut-o alţii – realităţile incerte prin speculaţii date ca „sigure“. Con­clu­ziile sale nu sunt de ordinul certi­tu­di­nilor olimpiene, ci de cel al evidenţelor, pe care le descoperă navigând cu pru­den­ţă şi acribie documentară în hătişul momentelor de confuzie şi de haos, între capacanele dezinformării bine ticluite şi ale imaginilor manipulate, între clişeele senzaţional-macabre centrate obsesiv pe „simbolica vărsării valurilor de sânge“. Care sunt, în viziunea autoarei, aceste „evi­denţe“? Prima şi cea mai îndelung studiată priveşte pertinenţa folosirii ter­menului de „revoluţie“. Are acesta vreun sens, câtă vreme instigatorii la revolta populară au urmărit continuitatea regi­mu­lui comunist pe baze reformiste de tip gorbaciovian? Retorica iliesciană pri­vind „spontaneitatea“ reacţiei populare şi escamotarea loviturii de stat este sis­te­matic denunţată în toată goliciunea şi neadevărul ei. A doua evidenţă priveşte participarea statelor străine la pre­gă­ti­rea evenimentelor din decembrie. Aici, con­tribuţia autoarei este decisivă prin plusul de informaţii pe care i-l oferă accesul la arhivele occidentale. Şi în ca­zul acesta, mitul revoluţiei datorate ex­clu­siv eroismului popular autohton este de­montat. Se adevereşte că situaţia din România se afla de mai bine de un de­ce­niu în vizorul marilor puteri, precum şi al ţărilor din blocul de Est; că Moscova şi Washingtonul au colaborat diplomatic şi eficient întru destabilizarea regimului ceauşist, făcând de prisos intervenţia mi­li­tară directă a Pactului de la Varşovia, în sprijinul detronării Ceauşeştilor. Nu se sustrage a