Nu mă miră deloc faptul că se inaugurează în inima Bucureştiului un bust al lui Adrian Păunescu. M-ar fi mirat să fie altfel.
Marele bocet naţional de la moartea poetului de curte al dictaturii lui Ceauşescu nu s-a încheiat. Privind înapoi şi reconsiderând acel moment, aş spune că, simbolic, restauraţia a început în noiembrie 2010. Nu era glorificat doar fostul conducător al Cenaclului Flacăra al "tineretului revoluţionar" (cel nerevoluţionar asculta muzică la Europa Liberă). Citiţi pasajele despre Păunescu din "Raportul Final" şi veţi vedea în ce a constat rolul nefast al acestuia (autorii acestui capitol sunt doi specialişti reputaţi în istoria literaturii române, profesorii N. Manolescu şi Eugen Negrici). Pentru exemplificare:
"Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu."
În excepţionala sa lucrare "Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă" apărută la Editura Pro, profesorul Eugen Negrici include în capitolul "Mântuitorul" poemul lui Păunescu intitulat "Viitorul României". Nu e vorba doar de apoteoza cultică a lui Ceauşescu, ci de afirmarea sacralităţii mistice a partidului totalitar, îndrumat de liderul providenţial: "Aşa am spus şi spunem, şi-asemenea vom spune/În fiecare clipa, la bine şi la greu:/Partidul e puternic nutrit de naţiune,/Partidul e poporul la rangul de nucleu". Ar merita ca la exa