Ioan Gyuri Pascu (52 de ani) recompune momentele cele mai tumultuoase din cariera sa. Marea, dar singura dezamăgire: nu-l mai ia nimeni în serios.
Două doamne, ferchezuite şi cu mişcări atent studiate, privesc distant două pahare cu un lichid cafeniu, poate lichior, dar să nu speculăm aiurea. Alţi trei clienţi par să joace table sau, orişicât, un joc zgomotos, cu zaruri.
Un domn, care e doar în trecere, vrea să arunce şi el zarurile, că simte norocul. E prânzul cel mare la Casa Presei Libere, roieşte lumea de colo-colo. Ioan Gyuri Pascu ne-a invitat aici, la o cafea şi o ciorbă de văcuţă, să înşirăm poveşti frumoase, poate amuzante, despre această viaţă plină de hazard.
El să-şi aducă aminte şi noi să consemnăm. Despre primele amintiri din Agnita, oraşul său natal, despre forfota din acest local şi despre toate lucrurile importante care s-au întâmplat în intervalul de timp dintre aceste două puncte. Doamnelor şi domnilor, scriitorul, antreprenorul, actorul, cântăreţul,
profesorul, strungarul, handbalistul, matematicianul Ioan Gyuri Pascu!
„Weekend Adevărul": Ce voiaţi să deveniţi în copilărie? La ce visaţi?
Ioan Gyuri Pascu: Eu de mic copil i-am spus bunicii mele că o să mă vadă la televizor. Eu ştiam că o să fiu actor. Bunica zicea „Laudosu, laudosu!". Ea nu vorbea bine româneşte, era jumătate slovacă, jumătate poloneză. Probabil că ştia în sinea ei, dar îi plăcea să mă tachineze. Eu am fost foarte ataşat de bunica, ea ne-a crescut pe noi, pentru că părinţii erau mereu la serviciu. Chiar am avut probleme în şcoală, când trebuia să scriu o compunere cu titlul „Mama, fiinţa cea mai dragă". Eu i-am spus învăţătoarei că fiinţa cea mai dragă e bunica. Au chemat-o pe mama la şcoală, a plâns săraca pe-acolo, dar eu atât ştiam. Eram sincer. Mama lucra în fiecare zi până la 16.30 şi, când nu termina, îşi mai aducea şi
