Şi ediţiile Cannes-ului, cât or fi ele de foşnitoare, sfârşesc prin a se înghiţi unele pe altele. Rămân în memorie evenimentele, dacă sunt legate şi de un scandal cu atât mai bine (Maurice Pialat în 1987 cu al său „Ştiu că nu mă iubiţi, dar nici eu nu vă iubesc”, Lars von Trier anul trecut), unele dintre marile filme fluierate (Aventura) sau premiate, câţiva preşedinţi de juriu a căror mână de fier a hotărât palmaresul (în 1999 Cronenberg a impus drept coechipieri pe doi dintre actorii săi, drept care ei au făcut jocurile). Şi, desigur, pentru fiecare ţară câştigătoare, anul X înseamnă filmul care i-a împurpurat puţin obrajii de mândrie.
2012 va purta în agenda personală numele lui Cristian Mungiu cu al său După dealuri (premiul pentru scenariu) şi al actriţelor debutante (cum nu prea s-a mai văzut pe Croazetă), Cristina Flutur şi Cosmina Stratan, fiecare cu rămurica ei aurită.
Altfel, nu am asistat la o ediţie strălucită, dacă ţinem neapărat să facem o comparaţie cu recolta de excepţie din 2011.
Asta nu înseamnă că meritul filmului lui Mungiu ar fi mai mic, pentru că, nu-i aşa, concurenţa nu ar fi avut pumnul prea tare. Nu.
La Cannes există favoriţi din plecare şi agitaţia bine orchestrată din jurul lor induce o tensiune care mistifică, adeseori, valoarea şi şansele. Anul acesta ţara gazdă părea pornită să nu lase Palme d’Or să zboare către zări străine.
După ce zurgălăii au sunat vârtos pentru Jacques Audiard şi De rouille et d’os (film bun până la un punct, când melodrama o dă pe social), odată cu apariţia veşnicului poet blestemat al cinematografului francez, Leos Carax (Holly Motors), răsfăţatul criticii tăvălite prin praful snobismului, muzica s-a deplasat în direcţia acestuia din urmă.
Nimeni nu-i poate reproşa „magnificului” dragostea de cinema”; din păcate, el a încremenit în visul devenit acum grotesc al capodoperei
