„Este prima şi sper să fie ultima crimă la care asist", „regret că am ajutat la cărarea cadavrului", „menţionez că am lăsat cadavrul unde ne-am oprit să îmi fac nevoile, nu aveam o destinaţie anume unde să-l ducem". Declaraţii ce par mai degrabă desprinse dintr-un thriller american.

Şi totuşi, în ciuda senzaţionalului pe care presa îl caută şi-l exploatează de fiecare dată, declaraţiile cu pricina chiar există şi au fost făcute într-o sală de judecată. Mai exact, afirmaţiile le aparţin celor doi suspecţi principali din cazul omorului Lara Şaban - unul, propriul ei frate, iar celălalt, prietenul din copilărie al fratelui. Culmea, afirmaţia privind lăsarea cadavrului în locul propice uşurărilor fiziologice îi aparţine tocmai fratelui victimei, care, cu seninătate, a declarat în sala de judecată că nu avea o ţintă anume pentru a lăsa cadavrul. Varianta celor doi era că au fost ameninţaţi de mai mulţi cetăţeni turci, adevăraţii autori ai omorului. Şi, ameninţaţi şi constrânşi fiind, au fost nevoiţi să care cadavrul celei pe care o cunoşteau şi o iubeau, de frică. Din punctul meu de vedere, mai puţin contează dacă varianta turcilor este sau nu adevărată. Ce nu pot înţelege este, sincer, cruzimea acestor afirmaţii. OK, să zicem că suspecţii povesteau despre momentele în care viaţa le fusese pusă în pericol, aşa încât erau nevoiţi să lase sentimentalismele deoparte şi să se gândească la propria supravieţuire şi a familiilor lor. OK, a trecut relativ mult timp de la fapte, anume aproximativ o lună, aşa că sentimentele s-au mai diluat pe parcurs, să zicem. Dar de unde atâta sânge rece, atâta dezinvoltură în a povesti cum ai cărat un cadavru şi cum l-ai lăsat unde ai văzut cu ochii? Mai exact, unde te-a răzbit nevoia şi nu te mai ţinea vezica? Mai ales, culmea, vorbind despre cadavrul surorii tale, la a cărei moarte ai asistat (încă nu s-a dovedit dincolo de orice dubiu p