În contra curent cu ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României, d-l Nicolae Dănilă o ţine în continuare, în plină criză, cu nevoia imperioasă pentru România de a avea o bancă de importanţă strategică cu capital românesc. În urmă cu câteva luni, d-l Dănilă, fost preşedinte al celei mai mari bănci comerciale româneşti înainte de privatizare, se întreba cu schepsis dacă este întâmplător că, spre deosebire de România copleşită de criză, ţări ca Polonia sau Cehia înfruntă cu vigoare criza, în măsura în care mai au un nucleu naţional în sistemul bancar. D-l Dănilă nu putea scăpa prilejul ameninţării reale a reducerii finanţării ţării de către subsidiarele din România ale băncilor străine în contextul noii faze a crizei care a atins sever băncile vest-europene şi statele din zona euro. Folosind ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Odiviu din Constanţa, d-l Dănilă a formulat, de data aceasta şi mai articulat, nevoia unei bănci strategice cu capital naţional, a cărei constituire, cu concursul sectorului privat şi al statului, România nu şi-ar mai putea permite s-o amâne! Am spus că, din punctul de vedere al susţinerilor respective, d-l Dănilă este în contra curent cu ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie al BNR, şi nu neapărat împotriva acestora. Şi aceasta pentru că nu ştim ce gândesc cei din urmă. Ceea ce ştim sigur este doar, pe de o parte, că niciunul nu are susţineri publice similare, iar, pe de altă parte, că foarte mulţi dintre aceştia, inclusiv dintre cei cu funcţii executive, au fost păstorii mătrăşirii către capitalul străin a practic întregului sistem bancar din România. D-l Dănilă este însă pasăre rară nu doar la BNR, ci în aproape întreg peisajul economic şi politic românesc. Nu există vreun politician cu şanse cât de cât care să susţină explicit o prezenţă românească semnificativă în si