Libia prezintă particularități care ar putea induce un traseu diferit de Egipt sau Tunisia. Nu în ultimul rând, datorită politicii de smart power și sprijinului internațional pentru succesul revoluției. Primul pas decisiv al tranziției vor fi alegerile.
Ultima dată când am vizitat Tripoli, orașul era înțesat de portrete supradimensionate ale Fratelui Lider. Se aniversau 42 de ani ai regimului Gaddafi. Se glorifica aparenta soliditate a unui regim care perpetua ipocrit șarada conducerii directe de către popor, sub îndrumarea unui ghid călăuzit de o Carte Verde. La 6 luni după eliberarea Libiei, Tripoli este împânzit de graffiti care celebrează victoria revoluției de la 17 februarie, îl ridiculizează pe fostul lider sau glorifică sacrificiul martirilor și anunță libertatea dobândită. Este o formă, adesea de o calitate artistică uimitoare, de exprimare a libertății și sentimentelor în perioada postautoritară.
Reședința din capitală a Ghidului revoluției perpetue libiene a fost distrusă de bombardamentele NATO și asaltul grupărilor rebele. Printre ruinele dezolante ale clădirilor ce odată îi adăposteau pe privilegiații regimului, vizitatorii curioși pot vedea pe ziduri un Merçi la France!. Pot zări cu ușurință și un mesaj scris mare, aparent în grabă, dar vizibil apăsat: God Bless America!. A priori surprinzător pentru o regiune unde, în genere, atitudinea față de SUA se conjugă cu verbe ce transmit sentimente diferite.
Libienii invocă amar, dar şi cu volubilitate cele opt luni dificile de război civil. Conced unanim că, fără NATO, succesul revoltei împotriva regimului dictatorial ar fi fost incert și costurile umane și materiale împovărătoare. Libienii privesc acum cu atenție spre drama siriană departe de deznodământ. În Siria, sprijinul internațional se rezumă la regimul de sancțiuni impus Damascului și o misiune ONU