- variaţiuni dramaturgice şi literare cu Iulian COMANESCU -
Adina Popescu: Propun să începem prin a răspunde la întrebarea „Ce este un personaj?“. Mă refer la personajele din viaţa noastră de zi cu zi, pornind de la caracterizarea uzuală: „Cutare este o figură... un personaj!“. Care ar fi diferenţa dintre un personaj şi un „non-personaj“, să zicem? În încercările mele de a face film documentar, mă lovesc deseori de această problemă. Sînt oameni care au o dramă, o poveste interesantă, dar nu ştiu cum să o „comunice“, să o transmită. Pînă la urmă, este şi o chestiune de charismă?
Iulian Comanescu: Nu ştiu dacă personajul, cel din viaţa de zi cu zi, e caracterizat prin charismă. Personajul e pregnant cumva fără să intenţioneze asta, cred, nu? Spunem despre X că e „un personaj“ cu un gen de condescendenţă care exclude charisma. Personajul e o persoană mai vizibilă, accentuată. O arată şi echivalentul termenului în limba engleză – character. Din ce spui tu, posesia dramei şi imposibilitatea de a o comunica, deducem că însuşirea de personaj ţine de retorică, de un anumit gen de aură neesenţială a individului.
A.P.: Nu neapărat. Însă din 1990 încoace, tot spunem că sîntem în permanenţă înconjuraţi de personaje, că trăim în Caragiale etc. Totuşi, cei mai mulţi dintre oameni sînt anonimi, anodini, neinteresanţi. De asta am vrut să definim cumva termenul şi să delimităm personajul de omul obişnuit. Prima definiţie din dicţionar pentru character e „caracter“. S-ar putea deduce de aici că un „non-personaj“ e un om care nu are caracter.
I.C.: Non-personajul e personajul privat de acel gen de vizibilitate/pregnanţă. E ca în privinţa caracterului, în sensul că există şi caractere neprecizate, oameni „lipsiţi de caracter“, nu neapărat în sensul de imorali. Dar, raportîndu-ne la Caragiale, ce spui tu referitor la oamenii amorfi, „lipsiţi de personaj“, din jur