În faţa morţii suntem toţi egali.

Dar în faţa „gropii”?

Unii sunt jeliţi de o ţară-ntreagă, alţii se duc pe ultimul drum singuri.

Pe Andreea Cristina Gheorghe, prăpădită la 16 ani şi jumătate, o plâng blocuri. O jumătate de stradă mai mică din sectorul 4. Avea multe rude, mulţi prieteni, cunoscuţi, vecini şocaţi de tragica sa dispariţie şi de suferinţa atât de nemeritată.

(Că unii locatari îşi plâng lor de milă, neînţelegând cum e să faci un priveghi care să semene cu o nuntă cu volum mare, e altă discuţie – chestie de gusturi, de educaţie şi de obiceiuri).

Elevă într-a X-a la „George Călinescu”, Andreea terminase o vizită prelungită la dentist şi se grăbea la cursuri. Era marţi, acum două săptămâni, pe Calea Văcăreşti, lângă Sun Plazza. O trecere de pietoni marcată, dar nesemaforizată.

Filmul accidentului e neclar. Părinţii, rudele apropiate şi prietenii susţin că fata se angajase în trecere regulamentar şi se oprise pe linia de tramvai, înainte de a traversa spre refugiu. În actul de constatare s-ar fi consemnat însă că Andreea era la 6 metri de zebră.

Mai departe… Un taxi s-a oprit în dreptul tinerei, mascând-o. Apoi, un BMW a luat-o în plin, proiectând-o în aer 6-7 metri. „I-a distrus plămânii şi a fost rău lovită şi la cap, i se vedeau creierii” spune unchiul Marcel. „Medicii au făcut tot ce a fost posibil ca să o salveze, dar nu s-a putut”, adaugă el.

Tatăl Andreei oscilează între disperare şi furie. Când furia răzbate, vorbeşte de răzbunare şi insistă să scriu ce îi va face el şoferului criminal. Nu îi pot respecta rugămintea. Însă, chiar de aş face-o, ce relevanţă ar avea? Majoritatea părinţilor ar judeca, în astfel de momente, la fel. Şi, după un timp, unii s-ar simţi prost pentru acele gânduri negre.

Furia părinţilor şi rudelor este alimentată de convingerea că raportul Poliţiei este mincinos. „Cum să spui c