Euro nu mai poate exista mult in forma actuala. In acest moment, proiectul european are de ales practic intre a se reintegra (la un nivel mult mai profund) sau (inevitabil) a se dezintegra. Semnele de dezintegrare sunt multe si vizibile cu ochiul liber. Din ce in ce mai putini investitori straini detin obligatiuni spaniole sau italiene, acestea fiind achizitionate in masa de investitorii autohtoni, deficitele bugetare ale tarilor „pilon” din zona euro sunt excesive, Spania se imprumuta la dobanzi apropiate pragului psihologic de 7%, prag la care Grecia, Portugalia si Irlanda au cerut finantare externa, etc. Problema Spaniei este mai grava decat ne place sa credem, iar implicatiile caderii unei tari cu dimensiunea Spaniei sunt covarsitoare. De fapt, pot fi fatale zonei euro.

Ne intrebam in continuare cat timp vom mai putea cumpara timp. Caci despre asta este vorba, in fond. Atata vreme cat liderii europeni vor amana deciziile serioase, punand mai degraba interesul national mai presus de cel european, nu fac altceva decat sa cumpere ceva timp. Pana cand? Pai fie pana cand unii se vor satura de austeritate si bula va exploda, fie pana cand altii se vor satura sa cumpere obligatiunile statelor aflate aproape de insolventa, fie pana cand increderea va scadea atat de mult incat nimeni nu-si va mai dori sa aiba depozite in euro, sa detina obligatiuni europene sau sa aiba de a face in vreun fel cu spatiul european. Totul se reduce la cine se satura mai repede si cedeaza.

Asta e contextul in care Germania se pare ca sparge prima gheata. Propune pasi marunti spre ceea ce multi economisti au considerat ca e inevitabil pentru ca zona euro sa nu explodeze: o uniune fiscala. De curand Angela Merkel a facut referire chiar la o uniune politica. Mai exact, ceea ce economistii seriosi au spus de multa vreme: desi nu e simplu de realizat, zona euro trebuie sa ia masuri s