Controversele legate de reprezentarea României la Consiliul European sunt doar ultimele  dintr-o serie de tensiuni generate de   coabitare. Dincolo de pasiunile politice, dincolo de graba cu care actuala guvernare USL îşi transcrie, prin ordonanţe de urgenţă,programul politic, guvernarea divizată este un fenomen instituţional pe care actuala constituţie a României îl gestionează cu dificultate.

Ceea ce nu mai poate fi ignorat este faptul că legea fundamentală adoptată la 1991 nu mai este în măsură să ofere un cadru juridic şi politic adecvat momentului istoric pe care îl traversăm. Aceasta nu este o judecată polemică,ci o constatare hrănită de experienţa anilor de după 2005. Coabitarea, cu întreg ei cortegiul de confruntări  de la nivelul executivului, a fost  însoţită, acum, ca şi în epoca cabinetului Tăriceanu, de imprevizibilitatea aleşilor naţiunii.  Cel de-al doilea  guvern Tăriceanu , ca şi guvernul Ponta, îşi datorează existenţa ruperii unor  coaliţii sau fragmentării majorităţilor politice.

Autentica  coabitare din regimul semiprezidenţial francez este o experienţă pe care România nu a avut-o  cu adevărat, niciodată, în măsura în care tensiunea dintre preşedinte  şi guvern  nu este  consecinţa votului care să legitimeze o familie politică anume. Guvernarea divizată din România, acum , ca şi atunci, poate fi privită ca simptomul instabilităţii parlamentare şi al imaturităţii actorilor politici.

De aici,  irelevanţa comparaţiei cu modelul francez şi cu setul său de  cutume. Coabitările din România, de după  2005, nu sunt modalităţi prin care se încearcă organizarea unei guvernări raţionale, prin acceptarea şi administrarea  diferenţelor ideologice. Ele sunt tentative de a tranşa, o dată pentru totdeauna, cu ajutorul camerelor, conflictul care opune pe şeful de stat noii  majorităţi  din parlament. Ele nu au ca  obiectiv, în pofida discursulu