Sat transilvan. Uliţele, străjuite de case vechi, vechi cât veşnicia şi chiar un pic mai vechi, respiră linişte. Veşnicia, consemna Lucian Blaga, s-a născut la sat. Iar de atâta linişte, poetul auzea cum se izbesc de geamuri razele de lună. Două bătrâne şed la poartă. Răspund la bineţele trecătorilor, rari dimineaţa şi rari mereu. Zâmbesc într-un fel anume când răspund salutului unor bărbaţi. Ăl din mijloc e prinţul, om tare cumsecade, comentează pentru reporterul nimerit acolo o femeie care n-a dat jos niciodată de pe cap, de când a ajuns muiere şi a ieşit în lume, broboada. Îl cunoşti? D-apăi cum?! Şi el mă ştie că doar m-o văzut şi amu un an. Vine mereu. E de-al nost! Prinţul Charles al Marii Britanii a ajuns, în câteva sate din Transilvania, bade şi nene şi consătean. Titlurile lui regale şi-au mai anexat o majestate, aceea de nene. E om bun şi pare de-al locului. E cumsecade. E prietenos şi face cu mâna. Maşina lui nu stropeşte, în trombă, trecătorii cum fac ghiolbanii noştri ajunşi mari la pungă şi subţiri rău în educaţie şi maniere şi bun simţ. Nenea prinţul nu e îngâmfat. Nu sperie gâştele pe uliţă şi nu calcă pruncii, cum s-a petrecut de atâtea ori la noi, beizadelele de pe Dâmboviţa şi ţiitoarele lor specializându-se în omorât oameni. Pe zebră, în poarta casei, pe trotuar, că prea le stau în cale amărăştenii. Prinţul vine din altă lume. Am văzut acea lume la ea acasă şi am văzut-o acum câteva zile la televizor, cu prilejul unui jubileu. Erau imagini dintr-un basm cu regină, prinţi, cai înhămaţi la caleşti imperiale sau călăriţi de ofiţeri ai coroanei, chipeşi şi înţepeniţi în şa de parcă erau de porţelan. Treceau printr-un oraş mare şi lumea, îmbrăcată frumos, făcea semne cu mâna indicând dragoste şi supunere faţă de regalitatea care nu trecea doar în caleaşcă, ci era şi în ei, în viaţa lor, în sufletul lor care înflorea în reverenţă. Nenea prinţul vine în