Jgheaburi, izolatul schit din munţii Vâlcei, rămâne un singuratic loc de rugăciune pentru monahii care au ales calea cea strâmtă şi jugul lui Hristos, asumându-şi în mod liber acest aspru fel de vieţuire, într-o lume aflată în continuă mişcare, schimbare şi căutare.
Departe de aşezările locuite, situat într-un spaţiu unde se ajunge greu chiar şi în anotimpurile bune, acoperit de nămeţi în timpul iernii şi de furtuni cumplite uneori, Schitul Jgheaburi, conform unei vechi predanii, îl aşază drept întâi întemeietor pe Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana. Ferit de ochii celor mulţi, schitul n-a avut în istorie prea mulţi admiratori. Unul dintre aceşti puţini pelerini, prieten al munţilor şi al sihaştrilor, vâlcean de obârşie şi iscusit condeier, mitropolitul Bartolomeu Anania scria în "Cerurile Oltului": "Eu cred însă că locul de la Jgheaburi nu era pustiu când a trecut pe aici Nicodim; acesta va fi găsit un sihastru, următor al cine ştie cărei tradiţii pustniceşti de lângă izvorul cu apă sulfuroasă. Astfel, nu-mi explic de ce schitul - poate singurul de acest fel - nu are nici o înlesnire gospodărească. Ai văzut că abia răsare din fundul unei văi adânci şi strâmte, mărginită de râpi înalte şi repezi, împădurite şi alunecoase. Nu e loc nici măcar pentru o grădină; legumele - împreună cu florile şi casele - cresc spânzurate pe terase potrivite cu sapa. În urmă cu mulţi ani, episcopul de Râmnic, Iosif Gafton, s-a interesat mai îndeaproape de starea materială a schitului şi a întrebat-o pe stareţă: "Dar voi din ce trăiţi acolo?" "Avem trei pogoane de cer, Preasfinţite", a răspuns zâmbind maica Atanasia Petrean.
Ceea ce e foarte frumos! Tot călugăriţele îmi povesteau că într-o bună zi au văzut cum toată pădurea de peste râu curgea la vale, în picioare, cu rădăcini cu tot... Ca în finalul lui Macbeth! Da, dar s-a oprit la timp... Iată pentru ce cred eu că aşez