Ce minune de oraș e Roma! Acum, la început de iunie, cînd, pe fiecare stradă, parfumul de caprifoi se combină amețitor cu acela de tei și soarele încă nu e năucitor – nici nu-ți mai vine să intri-n casă. Umbli hai-hui pe străzile nu atît de aglomerate ca în plină vară, mai ales dacă eviți cu grijă centrul turistic. Din cauza crizei și a altor nenorociri care bîntuie lumea, parcă s-au mai rărit cohortele de turiști, parcă mai poți să-ți tragi sufletul chiar și prin piețele din centru, ocupate, acum, mai mult de romani get-beget. Oameni care știu bine că, indiferent cîte grade sînt afară, n-a venit vara și nu e nici un motiv să renunțe, seara, la geaca matlasată. În ciuda crizei, romanii umplu nonșalant barurile și enotecile, își iau aperitivul, apoi se mută la restaurant pentru cină, mănîncă așezat, bine și bun, cu șart, beau pe măsură și sporovăie insațiabil, cu o poftă a comunicării gratuite pe care nimic n-o poate ostoi, și, mirare!, nu par defel stresați – iar dacă sînt, că probleme au și ei, nenumărate, atunci ori parează perfect, ori sînt ușor iresponsabili. Se vorbește în orașul și în țara asta, ceva de speriat – nicăieri n-am văzut într-un autobuz sau într-un vagon de tren atîta lume vorbind (tare!), în același timp, la telefon. Zgomotul nu-i deranjează, nimeni nu protestează. Vreau, nu vreau – ascult, ce să fac, și uneori e chiar interesant, afli o mulțime de lucruri în timpul unei călătorii cu trenul. Iar tinerii, studenții, indiferent de cît se plîng, dacă-i întrebi, de starea economiei, de lipsa locurilor de muncă, de, în cel mai fericit caz, precariatul care-i așteaptă, radiază bună dispoziție și, da, fericire: nu cred să fi văzut prin alte părți atîtea perechi sărutîndu-se lung prin campus, în picioare sau întinși pe iarbă, cu privirile pierdute, complet indiferente la forfota din jur; cupluri care, pe scuter, profită de orice stop ca să se îmbrățiș