„Ş-afară-i grozav... şi plouă şi ninge, şi pică şi-ngheaţă... o zloată cumplită... un vifor nebun... o vreme, prăpăd! să nu iasă un popă afară din casă.“

Aceste „versuri“ NU sînt de Bacovia, ele aparţinîndu-i lui I. L. Caragiale (O cronică de Crăciun, apărută în Opinia, Iaşi, 25 decembrie 1907).

Or, excluzînd (cu totul?!) ipoteza unei caragialeşti pastişe după obscurul, încă, poet de la Bacău, ne mai rămîne să conchidem că, tot atît de „iritabil“ ca Bacovia la fenomenul şi capriciul meteoric, clasicul nostru Caragiale (care mai e şi antisimbolist, – iar propria-i gravitate-l excedează) nu e şi tot atît de „expresiv“. (Căci, vorba lui: „Toţi sîntem iritabili, expresivi sînt numai unii“.)

Şi, de altminteri, se observă lesne cum „bacovianismu“-i incipient („Ş-afară-i grozav... şi plouă şi ninge...“) virează insensibil (sub, însă, ochii noştri) în (auto)parodic şi buf, în derizoriu...

Şi buf! în derizoriu (nu altfel decît la un Topîrceanu): „...o vreme, prăpăd! să nu iasă un popă afară din casă“, – unde nu numai „popa“ (oricît de compatibil, acesta, cu Bacovia: „Prin tîrgu-nvăluit de sărăcie,/ Am întîlnit un popă, un soldat...“), dar şi rima („să nu iasă“ – „casă“, nu fac decît să compromită „Plumb“-ul.

Ei, bine, minusculu-mi eseu de literatură comparată, pornind de la un text caragialian, mi-a inspirat, cîndva, această parodie, cu titlul Elevul Ion Luca recită din Bacovia: Şi toamna, şi iarna,/ şi viceversa,/ coboară-amîndouă;/ şi plouă, şi ninge,/ şi viceversa.// Şi noaptea se lasă/ murdară şi goală,/ şi viceversa;/ şi galbeni trec bòlnavi,/ şi viceversa,/ copii de la şcoală...// Doar elevul Ion Luca,/ ce-l bate aversa,/ cu fi-su, cu Luca/ Ion, nu-i viceversa. (Deschid aici o paranteză, şi anume: cei ce-l citează, fără să-l citească, pe patronul... „Softului român“ trebuie să afle că, de fapt, Cronica de Crăciun era... pascală, – în pan