Alegerile locale din 1922 – primele după Marea Unire din 1918 – au avut loc pe tot teritoriul Regatului român reîntregit, dar fără a avea un caracter unitar. Pentru alegeri cu un caracter unitar era nevoie de o nouă legislație, comună pentru toate provinciile, dar în primul rând de o nouă Constituție.
Adoptarea acestui act fundamental, Constituția din 1923, dar și a altor legi importante pentru noul cadru politico-administrativ în care avea să funcționeze statul român, a reprezentat condiția necesară – dar nu și suficientă, după cum avea să dovedească timpul – pentru primele alegeri comunale care-și desemnau la final consiliile comunale. Acestea aveau să ia locul comisiilor interimare numite, ce administraseră oraşele şi satele până la acel moment, și practic, consiliile comunale aveau de acum încolo să administreze toate localitățile României. Anunțate de către guvernul liberal pentru data de 18 februarie 1926, alegerile locale aveau să ofere – cum altfel? – ocazia unor speculații diverse, atât în presă, cât și în luările de cuvânt ale unor oameni politici ai timpului. Cei acuzați erau cei care le și organizaseră. Adică liberalii. Și nu fără oarecare temei. În dorința de a mai tempera ”elanul” opoziției care se dovedea a fi din ce în ce mai închegată, liberalii vor ajunge să instituie la un moment dat – sub un pretext destul de ”străveziu” – starea de asediu și să manevreze de așa natură piața prețului hârtiei de ziar încât aceasta devenise foarte de scumpă la achiziționare. Evident, pentru ziarele opoziției. Liberalii urmăreau de fapt micșorarea tirajelor ziarelor care nu le erau favorabile.
Dintre politicieni, cel mai virulent acuzator era chiar liderul țărănist Iuliu Maniu. Simțind că poate fi momentul său de glorie, mareșalul Averescu, liderul Partidului Poporului, a propus la un moment dat opoziției să participe în alegeri pe liste comune pentru a-i
