Nicicand un esec politic nu a generat atata agitatie in spatiul public, de la explozii de bucurie si satisfactie la ingrijorare si lamentatii, ca in cazul PDL, partid invins la recentele alegeri. Vae victis! strigau latinii, stiind ce li se va intampla invinsilor.

PDL merita insa aprecieri pentru simplul fapt ca ne-a oferit o lectie de neuitat: puterea unui partid urca si coboara in functie de cativa factori usor de intuit: calitatea liderilor, organizarea interna, anvergura competitiei si forta ideologic-programatica.

Caci PDL s-a alcatuit, pana la urma, asemeni unei osti care trebuie sa apere sau sa cucereasca o entitate teritoriala, un bun oarecare, o idee, o situatie... Aceste tinte, scopuri se numesc ideologii, planuri, programe. In numele lor, cetatenii accepta ori refuza votul. Partidul are ca si armata un comandant, de obicei ales, acesta la randul sau are comandanti mai mici, responsabili de soarta ostenilor si a armamentului, iar ostenii se angajeaza trup si suflet pentru o cauza, insa trebuie sa fie mereu motivati sa o faca.

Din pacate, dupa caderea Guvernului Boc, trupele nu l-au mai ascultat pe fostul conducator, iar dl Basescu, in loc sa-i sprijine autoritatea, a scos din joben solutia Mihai Razvan Ungureanu, pe care trupele au refuzat-o ab initio. Cu toate eforturile mediatice si diligentele societatii civile, MRU nu si-a putut impune autoritatea, iar dezastrul s-a produs: PDL a pierdut puterea.

In astfel de situatii, maretii duci ai antichitatii, dupa pedepsirea vinovatilor, comandau decimarea, or dupa demiterea lui MRU prin motiune, comandantul n-a avut forta sa-si reorganizeze armata, plecand in baronatul propriu. Asa ca sefii si sefuletii mai mici s-au razletit, nimeni nemaistiind cati soldati are, care sunt obiectivele de aparat ori de cucerit, daca ostenii mai au motive sa scoata palosul ori se apuc