„Să-ţi spun. Abia am ajuns la intersecţie cînd de pe trotuar două ţigănci (deux tsiganes) cu dinţii de «aur» s-au repezit să-mi spele geamul. Le-am făcut semn politicos, că nu am nevoie de ajutorul lor. Dar una dintre ele, zîmbind hîd şi arătîndu-şi dinţii ăia auriţi, că aşa i-am văzut, a insistat. I-am spus iară şi iară că nu vreau să-mi spele nici un geam. Să mă lase în pace. S-a apucat să-mi deseneze o inimă pe parbriz, apoi să-mi trimită bezele şi paf... îmi trînteşte buretele ăla murdar pe maşină şi dăi. A trebuit să mă dau jos, să-i explic că nu am nevoie de geamuri nespălate. Bineînţeles că a început să mă înjure. Iată-mă şi conard pe ţigăneşte sau pe româneşte. Soţia mea s-a ascuns toată sub canapea şi striga «Robert, nu ieşi că ne fură maşina. Robert… Robert...», isterie, nu alta. Dar cum am fost în România, cum sîntem prieteni cu tine, ştim că aveţi o problemă mare de integrare cu această populaţie şi că nu toţi românii sînt aşa.“ Asta este povestea prietenului meu din Paris care iubeşte România, care îi iubeşte pe români, dar care nu vrea să fie agresat la el acasă. Şi îl înţeleg foarte bine, pentru că eu, doar pasager pentru o anumită vreme în Paris, mă simt agresată de compatrioţii mei întîlniţi peste tot.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriAbia de pui piciorul pe tărîmul galic şi o „doamnă“ drapată în negru îţi cîntă de mama focului despre Dumnezeu şi „grija lui cea mare“. Nu te aştepţi ca aşa jale românească/ ţigănească să prindă la călătorul obosit, legănat de căldura şi mirosurile pestilenţiale ale trenului parizian. Dar Dumnezeul cîntăreţei nu se lăsă bătut pînă la Gare du Nord, adică vreme de vreo 40 de minute, probabil că n-are altceva mai bun de făcut. Şi apoi, dacă tot nu primeşte nimic, măcar să se dea în stambă, enervî