Apărut in Dilema veche, nr. 400, 13-19 octombrie 2011
În linii mari, devenirea lumii la Hegel este istoria conştiinţei care izvorăşte din materie. În alţi termeni, raportul dintre conştiinţă şi instinctul de conservare. Într-o aproximare matematică, viteza de dezvoltare şi deci gradul de dezvoltare al oricărei entităţi sînt proporţionale cu exponenţiala nivelului de conştiinţă al acestuia. Înainte de epoca modernă, viteza de evoluţie la nivel global era suficient de mică, şi instinctul de conservare ajungea. În definitiv, n-a murit nimeni. Epoca modernă – a supraproducţiei, a voinţei creatoare – a marcat momentul de la care nivelul de conştiinţă devine decisiv. Pe o scară de cîteva sute de ani, cine are conştiinţă rămîne şi se impune (vezi evoluţia poporului evreu şi a ţărilor nordice), cine nu are suficientă conştiinţă dispare.
România are azi un uriaş deficit de conştiinţă. La nivel concret, acesta se transpune în nivelul extrem de precar, la limita imploziei, al statului de drept. Mecanismul e simplu: cît din energia fiecăruia dintre noi se duce către sprijinirea statului de drept? În ansamblu, extrem de puţin. O generaţie se îmbuibă după o generaţie care a răbdat de foame. Nu există decît două modalităţi de sprijinire a statului de drept: presiune la adoptarea legii (a deciziei politice în general – naţionale şi locale) şi respectarea legii. Prima se realizează prin manifestaţii publice, a doua – prin sesizarea încălcării legii la instituţia de control şi, în cazul nefuncţionării acesteia, prin acţionarea în instanţă a autorităţii şi a funcţionarului responsabil. O spun tranşant. Cine nu face nici una dintre aceste acţiuni este co-responsabil la dezastrul social în care ne găsim. Există numeroase forme de justificare: sînt corect cu toată lumea, şi prin modelul personal, influenţez lumea, îmi educ copiii cum trebuie, prin munca pe care o fac contr
