- Doamnă Angelica Stoican, am cunoscut satul dvs. natal, Prejna, cu mai mulţi ani în urmă. Era un început de vară, ca acum, şi în fiecare ogradă erau risipite coşuri mari cu cireşe, pe munţi stăteau agăţate stânele de oi, iar pe plaiuri, la asfinţit, răsunau doinele de dragoste ale unui bătrân rapsod, Moşu Ionu. S-a mai păstrat ceva din raiul de la poalele Munţilor Mehedinţi?
- Oamenii de la noi, din zona de munte, îşi mai păstrează încă rostul cel vechi: credinţa în Dumnezeu şi în dragul de muncă. Nu s-au "poluat” cu alte apucături străine de rostul lor de veacuri. Iar unul din lucrurile acestea rămase neschimbate este că îşi ţin oile şi pământul şi asta îi ţine legaţi cumva de tradiţie. Mai vorbesc, uneori, la sfârşitul zilei, la un pahar de vorbă, despre politică... şi nu sunt foarte mulţumiţi de cum dreg lucrurile politicienii de la Bucureşti. Dar nu-i cuprinde deznădejdea pentru asta, ca pe cei de la oraş, pentru că ei cred în politica muncii. Aceea cinstită, a fiecăruia la locul lui, acolo unde-şi face datoria. Nu aşteaptă ajutoare sociale ori pentru agricultură, nu prea înţeleg ei cum vine asta. Dacă eşti bun de muncă şi dacă ai bucata ta de pământ, ce ajutor îţi mai trebuie? La noi, în munte, n-a fost colectiv nici pe vremea comunismului, deci moneda de schimb a fost întotdeauna munca, hărnicia, fala între gospodari. Iar dacă nu mai eşti bun de muncă, te-au ajuns bătrâneţile şi neputinţele, familia, copiii şi nepoţii îngrijesc de tine, la rândul lor, răsplătindu-ţi truda de a-i fi crescut şi sfătuit pentru viaţă. Aşa că la noi există încă respectul pentru muncă, pentru părinţi, pentru "ăi bătârni”, ca stâlpi ai familiei, ai comunităţii. Moşu Ionu s-a dus Dincolo, dar cântecele lui nu s-au stins peste sat, mai sunt tineri care le-au preluat şi le cântă cu acelaşi drag.
- Primăvara asta a fost
