"Din mulţimea preocupărilor şi dăruirilor sale, nu se putea ca Ioan Pintea să nu scrie jurnal. Lecturi înfrigurate, farâme de trăiri estetico-religioase, revelaţii sau domesticităţi «argheziene», întâlniri, întrebări, evocări ale copilăriei sau ale tinereţii optzeciste, note de drum în ţară şi prin Europa, literatură, morală, credinţă, tot ce se petrece în sine şi în preajma lui se încarcă de sens, devine semn existenţial, amestec de livresc şi trăire efervescentă. O puzderie de nume, date, titluri, figuri şi întâmplări prin care - spiritual receptat - diurnul cel mai banal se înalţă ca nouă dimensiune a fiinţei. De-am avea măcar douăzeci, dacă nu o suta, de astfel de preoţi (aşa cum dorea Noica tinerii «mâncători de foc» prin care să facem cultură de performanţă), cu totul altfel ar arăta dialogul intelectualilor laici cu Biserica ortodoxă." - Dan C. Mihăilescu

&

Nu ştiu dacă putem exprima ceea ce înseamnă în miezul ei deplin ucenicia, nu ştiu dacă putem aduce în teorie şi abstract un mod de viaţă aparte, un stil în ceea ce priveşte rodul acestei vieţi şi, nu în cele din urmă, un chip care dă înfăţişare unei relaţii bazate pe reciprocitatea iubirii. La modul absolut ucenicia se face. Se trăieşte şi se consumă precum dragostea. Numai că, această dragoste, consecinţă a comuniunii, e roditoare şi, prin exemplaritatea ei, modelatoare. Putem deduce însă un lucru clar: cel care a aflat, precum Andrei, pe Învăţător, nu mai poate da îndărăpt, nu se mai poate sustrage de la ascultare, devine rob şi deopotrivă slujitor întru cele pe care, singur, nesilit de nimeni şi le-a ales. Ucenicia e dincolo de orice pedagogie, ea funcţionează (oricât ar părea de ciudat) pe bază de reciprocitate. "Nu se ştie cine dă şi cine primeşte", spune Constantin Noica. Steinhardt îmi spunea: ,,Mi-ai înseninat bătrâneţile!". Eu îi spuneam: "Mi-aţi fericit tinereţile!". Exist