Profesorul Marco Cugno era respectat şi iubit, deopotrivă. Rar am întîlnit un om atît de inteligent, modest şi generos, atît de calm, înţelept şi preocupat mai presus de toate de ceea ce poate să facă pentru a-i ajuta pe alţii. A fost lector de italiană la Universitatea din Bucureşti, la sfîrşitul anilor ’60; a revenit apoi de multe ori în România. De fapt, nu a mai părăsit niciodată cultura română: ştia tot ce se scrie, urmărea, cu permanentă curiozitate, toate cărţile importante, mai ales poezia şi istoria literară. În Italia devenise o autoritate incontestabilă, aproape o instituţie, o reprezentanţă permanentă a culturii române. Profesor la Universitatea din Torino, titular al Catedrei de limba şi literatura română, membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei româniştilor din Italia (AIR), profesor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, doctorhonoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, distins cu numeroase premii, era reperul esenţial pentru cunoaşterea literaturii române în Italia. Marco Cugno a fost un excelent traducător, cu o rară capacitate de a acoperi genuri şi maniere diferite – de la poezia lui Arghezi, Marin Sorescu sau a Anei Blandiana la proza lui Paul Goma şi a lui Norman Manea, la eseurile şi textele teoretice ale lui Lucian Blaga, Constantin Noica, Adrian Marino etc. Din Eminescu şi Arghezi a tradus poeme care păstrau tiparul metric şi rima, cu efecte de o incredibilă muzicalitate. Prelegerea pe care a ţinut-o în toamna anului 2005, în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere, a fost una dintre cele mai frumoase rostite în asemenea ocazii: Marco Cugno a vorbit atunci cu simplitate şi căldură, entuziasmînd numeroasa asistenţă, despre Arghezi; nerostit, dar evident, era discursul despre dăruirea sa faţă de literatura română. Opera sa de critic şi istoric literar se caracterizează prin soliditate şi spirit de sinteză, prin subt