Zamfira Birzu refuza stereotipul portretului redus la simpla "AAžinfatisare" a cuiva. Daca in alte ocazii interesul predilect viza corpul generic si impersonal, descris in cabrari gestuale erotizate, de aceasta data autoarea insista pe triunghiul om-imagine-caracter. Dupa o perioada de severa, dar eficienta mobilizare picturala, Zamfira Birzu revine pe simezele Galeriei „Dana" cu o expozitie de portrete. Artista pariaza inca o data pe resursele unui gen clasicizat, oarecum limitat in posibilitati, propunandu-si de la bun inceput sa evite sabloanele componistice si formulele previzibile. Pe langa miza propriu-zis artistica, proiectul invita la resuscitarea unei discutii „principiale", care aduce in atentie problema estetica a reprezentarii. Este portretul altceva decat se vede? Ce anume ar trebui sa recunoastem in el? Maiestria reproducerii unei figuri? Fidelitatea cu personajul? Precizia detaliului anatomic? Abilitatea de a face vizibil ceea ce, de regula, scapa ochiului grabit? Intr-un inteles de prima instanta, portretul ar fi reprezentarea artistica a unui chip. Desi pare indeajuns de limpede, propozitia nu este scutita de un anume echivoc. Ce este „chipul"? O parte a trupului? Capul privit frontal? Sinonim al fetei? Altceva, cu totul diferit decat aceasta? Dictionarele autohtone atribuie termenului o etimologie aproximativa, slava sau maghiara, desemnand fie imaginea, fie aspectul exterior, obrazul, fata sau fizionomia cuiva. Alte limbi nu sunt la fel de generoase in nuante. Francezii rezuma totul la visage, in timp ce englezii exploateaza in mai multe feluri polisemia lui face. Derivate de la „chip" si „fata", verbe precum „a inchipui" sau „a infatisa" descriu regimuri semantice diferite. Primul pare mai curand fictional; „inchipuirea" este imaginatia evaziva, deplasata intr-o directie euristica. „Intruchiparea" artistica primeste, la randu-i, un inteles spiritu