Parintele Calistrat În tot cuprinsul literaturii religioase crestine universale, a carei întindere în timp si spatiu aproape ca nu poate fi cuprinsa de mintea unui singur om, "smerenia" si "sfintenia" sunt notiunile cele mai des întâlnite, la care toti Sfintii Parinti, fara exceptie, fac referire statornica si repetata. Ori de câte ori scriitorii bisericesti ne prezinta marturiile Sfintei Traditii cu privire la vreun sfânt sau altul dintre crestinii cu adevarat credinciosi Domnului, aproape întotdeauna o fac prin expresii de genul: "ducea viata sfânta", "pururea se smerea pe sine" etc. Întelegem din aceasta ca în conceptia Parintilor Bisericii, acesti adevarati si nebiruiti atleti ai virtutii, smerenia este starea de a fi a omului în care el cu adevarat se îndumnezeieste – altfel spus ajunge în masura desavârsita a asemanarii cu Dumnezeu: "Smerenia este haina de pietre scumpe a dumnezeirii" învata Sfântul Isaac Sirul. De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos Însusi ne îndeamna: "Învatati-va de la Mine ca sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Acesta este temeiul hristic-dumnezeiesc si de neclintit pentru care noi crestinii socotim ca sufletul omului niciodata si nicicum nu îsi va afla linistea mult-dorita si odihna nepretuita în altceva decât în sfânta smerenie. Aflat mereu în cautare de sine, tânjind prin toate lucrarile sale sa îsi gaseasca echilibrul, calmul si cumpatarea - acel Centru al fiintei sale, adapost si refugiu de scapare din toate învolburarile si rautatile veacului de acum, omul descopera pe calea virtutii lucrarea de smerire a sinelui propriu ca început mântuitor si plinire a dorului sau de mântuire. Si aceasta pentru ca tihna sufleteasca nu poate izvorî decât dintr-o constiinta launtrica împacata. Daca asa stau lucrurile, devine evident faptul ca smerenia nu este altceva decât aversul monezii al carei