Şi eu, ca şi toată lumea, am fost fascinat de celebrităţi, mai ales de scriitori. Cea mai veche amintire legată de un scriitor mă trimite înapoi cu cel puţin 40 de ani. Eram elev la Rădăuţi şi la un moment dat, unul din mentorii mei, scriitorul Ion Filipciuc care conducea cenaclul literar de la Casa Pionierilor, mi-a spus: "A sosit în oraş Eugen Frunză".

Ne-am dus aşadar să-l vedem pe scriitorul şi poetul Eugen Frunză care lua masa, singur, la restaurantul Nordic. Personal eram mai fascinat de om decât de poemele sale patriotice presărate prin manualele şcolare. La ora aceea, România ieşea din perioada proletcultistă şi nimeni nu se gândea să-l primească la Rădăuţi cu pâine şi sare pe poetul care scrisese atâtea cărţi spre lauda partidului şi a construcţiei socialismului. Omul Eugen Frunză era însă interesant: nu prea înalt de statură, îndesat, arbora un cap frumos cu o coamă leonină pe cale de a încărunţi. Din discuţia cu el mi-a rămas atunci o frază care, pe moment, m-a impresionat teribil.

– Ce rău îmi pare că nu sunt o vacă, a spus la un moment dat poetul, rămânând nemişcat cu cuţitul şi furculiţa în aer.

Si eu, şi mentorul meu am rămas blocaţi, aşteptând continuarea. Care a venit cu următoarea frază:

– Pentru că dacă aş fi vacă aş paşte critici.

Mai târziu mi-am dat seama câtă amărăciune se ascundea în această scenă pe care ne-o jucase poetul Eugen Frunză, fost poet naţional, intrat prin 1970 în colimatorul criticii şi al contestaţiei literare.

Un alt poet m-a marcat oarecum în aceeaşi perioadă, dar într-un cu totul alt registru. Mă aflam la Buşteni într-o tabără de pionieri când... s-a zvonit că vine să ne citească poezie poetul Mircea Dinescu. În momentul când a apărut printre noi aproape că nu mi-a venit să cred: Mircea Dinescu avea probabil, la ora aceea, doar 19 sau 20 de ani, era deja celebru, iar din modul în care îşi re