Miroase a tei în tot oraşul, în sfârşit avem din nou complici pentru toate bătăliile, pentru toate speranţele pe care le purtăm pe sânge, pe care le ducem pe pleoape, în sfârşit nu mai avem motiv suficient de solid ca să ne simţim singuri pe lume, să ne credem abandonaţi de toţi şi toate, nu mai avem dreptul să fim încruntaţi, măcar preţ de o zi, de un anotimp, cât sunt teii de partea noastră, cât suntem şi noi de partea lor, cât se amestecă atât de tandru nuanţe şi dorinţe. Miroase a tei, au înflorit şi anul acesta, chiar dacă mulţi dintre noi, descumpăniţi şi trişti, au crezut că nimic nu se mai poate salva în nebunia care ne înconjoară, nici măcar teii, nici măcar adierea care ni-i aduce aproape, au înflorit lângă noi, pe strada de alături, în parcul din capătul cartierului, au înflorit în acelaşi sector cu locuinţele noastre, dar s-au suprapus cu evenimente mult prea importante ca să-i băgăm în seamă, li s-a estompat frumuseţea pe nesimţite, au trecut neobservaţi, pentru că, în acelaşi timp, aveam alegeri locale, scandal politic, dezmembrări interne şi acuzaţii de culise, toate ne-au ocupat buletinele de ştiri şi ne-au distras atenţia, ne-au îndepărtat de teii înfloriţi, pe care nimeni nu-i mai consideră prioritari.

Miroase a tei în tot oraşul, mai ales pe înserat, când lumina scade spre nemurire, când străzile amorţesc şi ele, calmându-se şi contopind amintiri, cum fac şi oamenii când rămân singuri, când au timp să se uite înapoi şi să-şi deruleze povestea în tihnă, în speranţa că vor găsi motive ca să meargă înainte, ca să uite de toate depărtările apăsătoare şi de toate dorurile fără adresă, miroase a tei în tot oraşul, ca o revanşă, ca un drept la replică venit exact înainte de expirarea termenelor de judecată, ca un vot tremurat introdus în urnă cu un minut înainte de închiderea secţiilor, teii seamănă cu noi şi cu tot ce îndrăznim să spunem şi s