La Conacul Bellu din Urlaţi, rânduit pe un deal deasupra oraşului, câteva doamne care gospodăresc muzeele Prahovei, licenţiate în vechime şi protectoare ale tezaurelor trecutului, au statornicit un obicei: invită periodic somităţi. Le aleg dintre cele care au rămas contemporane vechimii. Pe doamne le cheamă Gabriela Nicolau, gazda zâmbitoare care-l înlocuieşte pe vechiul proprietar şi Lia Maria Voicu, mai marele muzeelor burduşite de istorie de pe Valea Cricovului Sărat şi de pe alte văi prahovene. Ultimul invitat a fost Constantin Bălăceanu-Stolnici, cărturar care aduce după el, extrăgându-le din legendă sau anecdotă, splendide boieroaice ale Bucureştilor din vremea lui Cuza, bărbaţi galanţi cu înrudiri la Petersburg, veri parizieni şi nepoate din casele regeşti balcanice, cofetari de lux şi librari care au zidit înalţi pereţi de cărţi într-o lume care mai păstra cusurul lecturii. Boier Bălăceanu-Stolnici, tras de odgonul tare şi sănătos al vieţii spre 90 de ani, a vorbit calm, aşezat, sfătos, cu ştiinţa rară de a strecura anecdota atunci şi acolo unde e nevoie, când auditoriul, vrăjit de poveste, evadează în reverii prin ferestrele conacului şi-i greu să-l mai afli pierdut în Crama Brâncovenească sau culcuşit în frunzişul umbros al stejarilor din preajmă. Profesorul de antropogeneza şi geneza culturii, umblat prin toate conferinţele lumii, ştie să te cheme îndărăt şi să te oblige la un exerciţiu intelectual rar. Tema sa a fost, de astă dată, Calea Victoriei. Cea veche, cea a Bucureştilor de acum un veac şi de acum mai multe veacuri. A chemat, din minunea unui laptop, cu care academicianul s-a acomodat fără complexe, poze ale caselor care au făcut farmecul parizian al Căii Victoriei şi le-a proiectat pe un perete. Pe peretele acela am văzut nu doar faţade, ci prinţi, boieroaice, conţi, generali, toţi însufleţiţi în casele lor care, cu câteva excepţii, nu mai su