Suficiente măsuri guvernamentale recente s-au adunat pentru a-mi provoca o criză de conştiinţă şi neastâmpărul de a răspunde la întrebarea ce se întâmplă cu întreaga mea comunitate, aceea pentru care scriu, cu care merg la vot, cu care exercit toate formele de participaţie publică, de la impozitul pe care îl plătesc până la cărţile pe care le scriu. În numai câteva săptămâni, noua putere a schimbat conducerea ANCS-ului, iar consecinţa cea mai rapidă pentru comunitatea ştiinţifică a fost suspendarea accesului la bazele de date care ne mai racordau la lumea transparenţei şi a informării. Apoi, schimbarea Consiliului de Etică în timpul mandatării acestuia pentru a examina celebrul caz de plagiat a lui Ioan Mang, cel care a aruncat o umbră şi o jenă imensă peste întreaga noastră comunitate. Fără a avea deocamdată consecinţe, premisele sunt deja semnificative: un membru al acestui consiliu a fost selectat din epicentrul ideologiei comuniste. Apoi, suspendarea articolului de lege privind pensionarea obligatorie a universitarilor la 65 de ani, sub clamarea retorică a marilor valori „care se pierd”. Personal, sunt complet împotriva acestui argument: marile valori câştigă la fel de mult din pensiile lor, iar Uniunea Europeană a investit în programe de susţinere a mii de postdoctoranzi în ultimii trei ani, cu performanţe vizibil peste nivelul marilor valori invocate de acest argument. Aceşti tineri sunt acum fără locuri de muncă din cauza pomenitei suspendări. Apoi, în ştirile de aseară am aflat de decizia guvernului de a reduce biletele de tren şi de odihnă ale pensionarilor: o bună măsură, într-adevăr, şi foarte coerentă cu creşterea populistă a pensiilor.

Apoi, evenimentul şocant al zilelor trecute: mutarea ICR de la preşedinţie la Senat şi programarea audierii directorului ICR, în comisia Senatului, între alţii, de Gheorghe Funar. Nu mă interesează valoarea proce