A fost o vreme în care aş putea spune că am fost prieten cu Horia Roman Patapievici. Mi s-a făcut oarece scârbă de mine însumi pentru că am nutrit acest sentiment atunci când H.R. Patapievici a declarat: "Apropo, ştiu din surse sigure că lui Băsescu i-a fost oferită o casetă cu Mircea Geoană primind sex oral şi a refuzat s-o folosească". Spunea asta într-un interviu, pe 6 dec. 2009, încercând să influenţeze în ultima clipă realegerea celui care l-a pus şef la Institutul Cultural Român. Nimeni, niciodată n-a văzut zisa casetă; mai mult, purtătorul de cuvânt al lui T. Băsescu, S. Voinescu, a comunicat sec: "N-am văzut în viaţa mea o asemenea casetă. Caseta despre care vorbeşte preşedintele conţine altceva şi este absolut reală. Nu se referă la dl Geoană primind sex oral".

Şi dacă ar fi existat o asemenea casetă, asta nu schimba cu nimic josnicia asezonată cu vulgaritate şi diversiune propagandistică pe care H.R. Patapievici le-a introdus în fişa postului de intelectual în cel mai porcăreşte interesat mod cu putinţă. Dincolo de sentimentele mele, în urma acestei manevre abjecte, Patapievici era, în orice ţară civilizată, dat afară pe loc. La noi, însă, cine s-o facă, primitorul sexului oral?

Aşa deci şi prin urmare, despre care cultură vorbim în tot scandalul ICR? Protestatarii cică sunt împotriva trecerii ICR din subordinea Preşedinţiei în cea a Senatului, pentru că în felul acesta cultura ar fi supusă presiunilor politice. Absurd. Preşedinţia este, în România, o instituţie cel puţin la fel de politizată ca Senatul, căci acolo măcar sunt mai multe găşti politice care îşi mai pun talpă una alteia, în vreme ce prezidentul e unul singur şi face politica sa personală. Primul "patron" al ICR a fost preşedintele Iliescu - dacă acesta ar fi fost acum în funcţie şi PDL la putere, mai strigau "papioanele" că se comite o crimă?

Că Băsescu nu a intervenit